De ce se trag clopotele bisericii cînd moare cineva?
Ca să vestească și celorlalți membri ai parohiei că unul dintre ei i-a părăsit, să-i îndemne la rugăciune pentru iertarea păcatelor lui (de aceea toți zic: «Dumnezeu să-l ierte!») și să le aducă și lor aminte că toți sînt muritori. Glasul clopotului ne duce cu gîndul la trîmbița cu care îngerul va vesti sfîrșitul lumii și scularea din morminte, la înfricoșata Judecată de apoi (Matei 24,31; I Cor. 15,52; I Tes. 4,16).
De ce se scaldă trupul răposatului și apoi e îmbrăcat în haine curate?
Urmînd pilda celor dintîi creștini (Fapte 9,37), spălăm trupurile răposaților, în semn de curățire, cu apă curată, care aduce aminte de apa botezului, arătînd cu aceasta că cei răposați au trăit creștinește. Apoi îmbrăcăm trupurile în haine noi și curate, închipuind veșmîntul cel nou al nestricăciunii, cu care ele vor învia la ziua judecății (I Cor. 15, 42-44).
Pentru ce se așează trupul răposatului în sicriu și cu fața spre răsărit?
Se așează în sicriu, pentru a fi ocrotit de greutatea pămîntului, înainte de putrezire, și pentru a arăta că trupul se află sub acoperămîntul Celui Prea Înalt și se odihnește sub umbra Celui Atotputernic (Ps. 90,91).
Se așează cu fața spre răsărit, ca și la botez, pentru că dinspre Răsărit ne-a venit Hristos, lumina cea adevărată, și tot dinspre Răsărit va veni El la judecata viitoare (Matei 24,27).
Trupul e acoperit cu o pînză albă, arătînd că răposatul se află sub acoperămîntul lui Hristos.
De ce se pune icoană sau cruce pe pieptul celui răposat?
Pentru a arăta că creștinul își dă duhul în Hristos, întru Care și Căruia I se încredințează la moarte, iar Crucea Lui este scut și armă împotriva îngerilor răi care caută să ia sufletele morților.
Ce slujbă se face la casa celui răposat?
Îndată după moarte sau înainte de înmormîntare, preotul săvîrșește la casa răposatului panihida sau panahida. Numele acestei ierurgii vine de la cuvîntul grecesc panihida, care înseamnă priveghere sau slujbă de toată noaptea, deoarece panihida înlocuiește privegheriile, adică rugăciunile din timpul nopții, care se făceau odinioară în biserici, în ajunul praznicelor mari, sau în case, la căpătîiul celor răposați.
Această slujbă e o prescurtare a slujbei înmormîntării, fiind alcătuită din rugăciunile începătoare obișnuite, troparele de la începutul slujbei înmormîntării, rugăciunea «Dumnezeul duhurilor și al tot trupul…» în care ne rugăm pentru iertarea și odihna celor răposați, apoi «veșnica pomenire».
Cum se face înmormîntarea?
De obicei a treia zi după moarte, cînd se face pentru răposat și prima pomenire și cînd, după credința noastră, sufletul celui răposat părăsește pentru totdeauna pămîntul și locurile pe unde a trăit, pentru a se înalța la cer. La nevoie înmormîntarea se face și mai degrabă sau mai tîrziu.
De ce trupul celui răposat e adus la biserică înainte de a fi înmormîntat și aici i se face slujba înmormîntării?
Pentru că aici răposatul se află pentru cea din urmă oară în mijlocul parohiei sau a obștii creștine în care a trăit. El își ia acum rămas bun nu numai de la cei rămași în viață, ci și de la locașul sfînt unde a luat parte la sfintele slujbe, unde a fost botezat, cununat și împărtășit. Și, după cum în biserică a primit botezul și îmbisericirea, adică începutul vieții sale în Hristos, se cuvine ca tot aici să i se facă și cea din urmă slujbă, aceea care binecuvintează sfîrșitul vieții sale pămîntești și intrarea pe poarta veșniciei.
Slujba înmormîntării este oare aceeași pentru toți cei răposați?
Nu. Biserica a întocmit patru rînduieli deosebite ale slujbei înmormîntării: una pentru credincioșii laici sau mireni în vîrstă, a doua pentru pruncii și copiii pînă la șapte ani, a treia pentru diaconi și preoți de mir și a patra pentru călugări și arhierei.
