„În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain și împreună cu El mergeau ucenicii Lui și mulțime mare. Iar când s-a apropiat de poarta cetății, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, și ea era văduvă, și mulțime mare din cetate era cu ea. Și, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge! Și, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Și a zis: Tinere, ție îți zic, scoală-te! Și s-a ridicat mortul și a început să vorbească și l-a dat mamei lui. Și frică i-a cuprins pe toți și slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare S-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.”
În Evanghelia Duminicii a XX-a după Rusalii, care ne prezintă minunea învierii fiului văduvei din Nain, vedem cum porunca iubirii față de aproapele se împlinește și prin grija față de cei trecuți din viața aceasta pământească. De asemenea, Evanghelia ne învață să arătăm compasiune oamenilor îndurerați în urma trecerii la Domnul a celor apropiați lor.
În acest sens, când Biserica săvârșește slujbele de înmormântare a celor decedați, deodată cu rugăciunile ei pentru aceștia, ea îi mângâie sau îi consolează și pe cei întristați, ca ei să nu se prăbușească de prea multă durere, ci să simtă milostivirea lui Hristos și a Bisericii Sale.
Întrucât rugăciunea este expresia cea mai reală și profundă a iubirii izvorâte din adevărul credinței mântuitoare, în acest context se înscriu în Ortodoxie și rugăciunile pentru cei adormiți în Domnul, deoarece „fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem” (Romani 14, 8). Astfel, formăm în Biserică un singur trup, în care Hristos – Capul Bisericii „stăpânește și peste morți și peste vii” (Romani 14, 9), iar „dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună” (1 Corinteni 12, 26).
Cultul morților se bazează pe multe dovezi scripturistice și patristice referitoare la rugăciunile pentru morți, încât pomenirea morților este chiar o datorie în marea poruncă a iubirii, izvorâtă din adevărul de credință al Evangheliei.
Din punct de vedere creștin, moartea poate avea trei înțelesuri: moarte fizică, adică despărțirea sufletului de trup; moarte morală, ca neascultare a omului de Dumnezeu, cauzată de păcat (cf. Romani 6, 13), și moarte veșnică, adică despărțirea pentru totdeauna a omului de Dumnezeu, ca urmare a necredinței și nepocăinței.
Moartea fizică a omului nu înseamnă nicidecum „trecerea în neființă”, distrugere totală sau pieire a persoanei, deoarece sufletul este nemuritor (cf. Ecclesiast 12, 7). Mântuitorul Iisus Hristos spune tâlharului de pe cruce că va fi cu El în rai, chiar în ziua morții lui (cf. Luca 23, 43). De asemenea, parabola despre dreptul Lazăr și bogatul nemilostiv arată continuitatea vieții sufletului dincolo de mormânt, adică după despărțirea sufletului de trup (cf. Luca 16, 22-31). Apocalipsa vorbește despre sufletele sfinților care se roagă înaintea tronului lui Dumnezeu (cf. Apocalipsa 5, 8). Hristos „stăpânește și peste morți și peste vii” (Romani 14, 9), iar „cel ce crede în El, chiar dacă va muri, va trăi” (cf. Ioan 11, 25), adică moartea fizică nu poate suprima viața sufletească.
Adevăratul creștin nu se teme atât de moartea trupească, cât de moartea morală sau spirituală, de păcat, deoarece aceasta din urmă înseamnă ruperea comuniunii cu Dumnezeu (cf. Matei 10, 28). Moartea fizică nu-i poate despărți total pe cei ce cred în Hristos Cel înviat din morți și se află uniți în iubirea Lui (cf. Romani 8, 35-37). De aceea, adevărații creștini mențin, prin rugăciune, legătura iubirii cu cei adormiți în Domnul.
Cei ce au murit fizic (cu trupul) nu mai pot face nimic pentru mântuirea lor (cf. Matei 22, 13), însă ei pot fi ajutați prin rugăciunile celor vii, mai ales ale Bisericii. În Sfânta Scriptură astfel de rugăciuni sunt practicate și devin o datorie în marea poruncă a iubirii evanghelice.
În Vechiul Testament, la moartea cuiva se făcea plângere mare și se ținea post șapte zile (cf. 1 Regi 31, 11-13). Evreii aveau rugăciuni speciale pentru morți pe care le repetau în fiecare an (cf. Judecători 11, 40). La rugăciuni se adăugau și fapte de milostenie. Astfel, Tobit, pe patul de moarte, spune fiului său: „Împarte pâinea ta la mormântul drepților, dar celor păcătoși să nu le dai!” (Tobit 4, 17), adică milostenia să fie făcută săracilor drepți și temători de Dumnezeu.
Isus Sirah, în cartea sa Înțelepciunea (7, 35), spune: „Dărnicia ta să atingă pe toți cei în viață și chiar morților fă-le parte de ea”.
Mărturia cea mai limpede despre folosul rugăciunilor pentru morți se vede în Cartea a doua a Macabeilor(12, 39-46), unde Iuda Macabeul, în urma unei lupte în care au căzut mulți iudei, voind să ridice trupurile celor căzuți, a aflat sub hainele lor lucruri închinate idolilor din Iamnia. Și, pentru acest păcat, s-a rugat împreună cu mulțimea ca Dumnezeu să le ierte celor morți acest păcat. Apoi au fost aduse jertfe pentru păcatul comis. Despre această atitudine cartea spune: „Drept aceea, sfânt și cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curățire pentru cei morți, ca să se slobozească de păcat” (12, 46).
(† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române)
