Cultul morților în Sfânta Scriptură

Prima referire la „moarte” în Sfânta Scriptură apare în capitolul 2 al cărții Facerea, când se prezintă porunca dată de Domnul Dumnezeu lui Adam: „Din toți pomii din rai poți să mănânci, iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit!” (Facere 2, 16 – 17). În urma neascultării acestei porunci, xmoartea a intrat în lume. „În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta – îi spune Dumnezeu lui Adam, după ce a păcătuit – până te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Facere 3, 19). Trebuie să remarcăm faptul că Dumnezeu „n-a făcut moartea și nu se bucură de pieirea celor vii”, după cum ne încredințează Scriptura, ci „a zidit pe om spre nestricăciuneși l-a făcut după chipul ființei Sale, iar prin invidia diavolului moartea a intrat în lume”(Cartea Înțelepciunii lui Solomon 2, 23 – 24).
Dacă citim paginile Sfintei Scripturi înțelegem că moartea nu este o pierdere, o desființare totală a celui care nu mai este fizic printre cei vii, sau o „trecere în neființă” – așa cum greșit se exprimă unii, ci reprezintă doar o poartă de trecere: trupul se întoarce „în pământ cum a fost”, iar sufletul „la Dumnezeu, Care l-a dat” (Ecclesiast 12,7). Pornind de la această realitate, oamenii au exprimat încă de la început o formă de cult pentru cei adormiți. Acest cult se fundamentează pe de o parte pe grija pe care cei rămași în această lume o au față de trupul celui adormit, iar pe de altă parte pe adevărul că sufletul celui adormit continuă să existe într-o altă lume.
În cele ce urmează vom analiza în parte fiecare dintre aceste argumente pe care se fundamentează cultul pentru cei adormiți, cu referiri la texte din Sfânta Scriptură.
1) Trupul omenesc este, potrivit Sfintei Scripturi, „templu al Duhului Sfânt”(I Corinteni 6, 19; II Corinteni 6, 16; Romani 8, 9); este un locaș în care Dumnezeu trebuie să locuiască (Romani 8,9-11). De-a lungul vieții ne pregătim să-L primim pe Dumnezeu în noi; și Îl primim. Cuvintele Mântuitorului ne stau drept mărturie: „Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el” (Ioan 6, 56). Luând în considerare acestea, este firesc ca dragostea față de cei adormiți să fie arătată și prin grija pe care cei rămași o au față de trupurile acestora.
Această grijă se evidențiază încă din Vechiul Testament. Avraam se îngrijește să cumpere un loc de înmormântare pentru Sarra, soția sa, în țara Canaanului (Facere 23), iar Iosif împlinește dorința tatălui său de a-l îngropa în pământul său și nu în Egipt, unde murise (Facere 50, 4-14). Trupul celui adormit era spălat, pregătit de înmormântare și sărutat de cei apropiați (Facere 50, 1). Cei rămași în viață plângeau după cei adormiți (Facere 23,2; 50, 1, 11; Deuteronom 34,8; II Regi 1,17; 3, 31), se îmbrăcau în haine specifice de doliu (II Regi 3,31) și țineau o perioadă de post de 7 zile (I Regi 31, 13; I Paralipomena 10, 12), sau chiar de 30 de zile (Deuteronom 34,8; Numeri 20, 29). Morții erau îngropați (Facere 3, 19; 15,15; 50,26), de obicei într-un mormânt aflat în afara cetății, iar neîngroparea trupului era considerată o mare batjocură față de cel adormit (IV Regi 9, 10). După cum aflăm din relatările biblice referitoare la îngroparea Mântuitorului, trupul era înfășurat într-un giulgiu (Matei 27,59; Marcu 15, 46-47; Luca 23,53) și îmbălsămat (Marcu 16,1; Luca 22, 56; Ioan 19,40). Mormântul, care de cele mai multe ori era săpat într-o stâncă, era acoperit cu o piatră (Matei 27,60; Marcu 15, 46).
În altă ordine de idei, grija față de trupurile celor adormiți este justificată mai ales prin credința că aceste trupuri, îngropate în pământ, vor învia. „Dar eu știu că Răscumpărătorul meu este viu – spunea dreptul Iov – și că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă” (Iov 19, 25). Iezechiel prezintă vedenia primită de la Dumnezeu, potrivit căreia oasele „uscate de tot” înviază prin puterea lui Dumnezeu (Iezechiel 37, 1-10). Profetul Isaia, inspirat de Duhul Sfânt, descoperă că Domnul „va înlătura moartea pe vecie!” (Isaia 25,8) și că „morții vor trăi și trupurile lor vor învia!” (Isaia 26,19), iar profetul Daniel lămurește că „mulți dintre cei care dorm în țărâna pământului se vor scula, unii la viață veșnică, iar alții spre ocară și rușine veșnică” (Daniel 12,2). Această credință a celor din Vechiul Testament este certificată prin cuvintele Mântuitorului: „Nu vă mirați de aceasta; căci vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieși, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieții și cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii” (Ioan 5, 28-29). De aceea, în Noul Testament moartea este asemănată cu un somn, din care vom învia (a se vedea: Matei 25,5; Marcu 5,39; I Corinteni 15,18; I Tesaloniceni 4,13; 5,10).
2) Dacă ne raportăm la sufletele celor adormiți, preocuparea celor rămași în această viață pentru cei mutați dintre noi se justifică în mod deosebit pe adevărul, descoperit de Dumnezeu, că sufletele celor adormiți continuă să existe într-o altă lume.
Potrivit concepției Vechiului Testament, după moarte sufletele oamenilor ajung în „locuința morților”, cunoscută sub numele de Șeol, de unde așteaptă să fie scoase de Dumnezeu, fie la viață veșnică, fie la osândă veșnică. Despre acest loc se vorbește în mai multe pasaje din Vechiul Testament, dintre care amintim: Facere 37, 34-35; 42,38; 44,31; Numeri 16,30; Iov. 11,8; 38,17; Isaia 38,10; 57,9.
Mântuitorul Se coboară în acest loc, propovăduiește „duhurilor ținute în închisoare” (I Petru 3, 19), deschide tâlharului Raiul și scoate pe drepții care au adormit întru nădejdea venirii lui (cf. Matei 27, 52 – 53).
În Noul Testament există numeroase mărturii care înfățișează bucuria celor din Rai, despre care se spune că sunt în „sânul lui Avraam” (Luca 16, 22), în Rai (Luca 23, 43), în „Casa Tatălui ceresc” (Ioan 14, 2), în „Împărăția lui Dumnezeu” (I Corinteni 15, 50), „la masă în Împărăția lui Dumnezeu” (Luca 13, 28-29), în „odihna lui Dumnezeu” (Evrei 4, 10), înaintea tronului ceresc (Apocalipsă 7, 9); dar există locuri care vorbesc și despre chinul celor din Iad (Matei 8, 12; 13, 50; 24,41; 25,30; Marcu 9, 43-45, 47-48; Luca 3, 17; 12,5; 16, 24 ).
Așadar sufletele celor adormiți își continuă existența într-o altă lume. Iar dacă ei sunt într-o altă lume, în fața lui Dumnezeu, Cel Care vede totul și ascultă până și gândurile oamenilor, o logică firească ne spune că ne putem ruga pentru ei, sau putem face milostenii, ca mărturii ale iubirii pe care le-o purtăm, iar Sfânta Scriptură ne încuviințează de faptul că rugăciunile și milosteniile pentru cei adormiți sunt bine primite înaintea lui Dumnezeu. În Vechiul Testament, Iuda Macabeul se roagă și aduce jertfă pentru iertarea celor care muriseră în păcat, având nădejde că cei care muriseră vor învia (II Macabei 12, 39-45). Profetul Ieremia amintește, alături de obiceiul de a plânge după cei morți, și despre obiceiul și de a „frânge pentru ei pâine de jale ca mângâiere” și de a bea „cupa mângâierii”(Ieremia 16, 7). Despre aceste daruri oferite pentru cei adormiți găsim și alte referințe biblice, cum ar fi: „Dărnicia ta să atingă pe toți cei în viață și chiar morților fă-le parte de dărnicia ta” (Eclesiasticul 7, 35), sau „Fii darnic cu pâinea și cu vinul tău la mormântul celor drepți” (Tobit 4, 17).
În Noul Testament, Mântuitorul ascultă rugăciunea lui Iair și îi înviază fiica (Matei 9, 18-25; Marcu 5, 21-24; Luca 8, 40-56); așadar ia aminte la rugăciunea celui viu pentru cel adormit. I se face milă de văduva din Nain și îi înviază fiul (Luca 7, 11-17). Surorile lui Lazăr îi trimit cuvânt Mântuitorului: „Doamne, iată, cel pe care îl iubești este bolnav” (Ioan 11,3), iar Marta, una dintre ele afirmă: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Dar și acum știu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îți va da”(Ioan 11, 21-22); iar Mântuitorul îl înviază pe Lazăr.
Așadar Sfânta Scriptură ne încuviințează că trebuie să ne rugăm pentru cei adormiți și că suntem datori să ne arătăm dragostea față de ei prin tot ceea ce facem după mutarea lor dintre noi, pentru că ei sunt înaintea lui Dumnezeu; înaintea lui Dumnezeu care ascultă rugăciunile noastre și vede tot ceea ce săvârșim.
E greu de crezut că cineva care își iubește cu adevărat mama sau tatăl, sau soțul sau soția, sau fiul sau fiica, sau pe cineva drag, mutați din această viață, poate considera că dragostea lui față de acea persoană dragă se oprește la marginea mormântului. E nefiresc să crezi că Dumnezeu, Care este iubire(I Ioan 4,8), nu va mai asculta rugăciunea izvorâtă dintr-o inimă îndurerată, care nu contenește să-și arate dragostea față de cel adormit, al cărui suflet este înaintea lui Dumnezeu. De aceea stăruim în rugăciune pentru cei dragi ai noștri, adormiți întru nădejdea învierii. De dragul lor – pentru că la rândul lor ne-au iubit și ne-au învățat să iubim – renunțăm la ceva ce este al nostru, și dăruim (facem pomană), din ce avem, celor care au nevoie. Și știm că Dumnezeu primește tot ce este izvorât din dragoste, căci El a zis: „Dacă voi, răi fiind, știți să dați daruri bune fiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El” (Matei 7, 11).
A nu ne ruga pentru ei înseamnă a-i părăsi când au cea mai mare nevoie de noi!
(arhid. prof. dr. Hrișcă Bogdan – Mihai, consilier Sectorul Educațional – Teologic, sursa: http://www.arhiepiscopiasucevei.ro/)