Cuie-n talpă!

Am absolvit un liceu. După care, o facultate; taman filologia. Sunt, așadar, profesor de limba și literatura română. Mi-am aruncat ochii pe manualele învățământului pre-universitar: nu ici-colo, ci mai peste tot am dat ori peste pasaje din care n-am înțeles mai nimic, ori am avut surpriza că n-aș fi capabil să fac față cerințelor puse în fața unor elevi de clasa V-VI-VII! Imposibil să se fi căscat firește, logic și necesar, o asemenea prăpastie între știința literelor din anii absolvirii și cea de la începutul veacului XXI încât un profesor de respectiva specialitate să se uite-n manualul școlar ca mâța-n calendar! Sigur că trăim într-o perpetuă și tot mai accentuată schimbare, că galopul științei obligă la eternă sincronizare, că s-au produs mutații și evoluții de care-i obligatoriu să se țină seamă. Învățământul nu poate rămâne nicicum la stadiul Spiru Haret, nici la momentul ′89, (deși îmi permit să cred și să susțin că, în pofida tuturor relelor din „epoca de aur”, școala românească, oricât de ideologizată, a avut rezultate notabile!). Tot românește vorbim, tot românește scriem (dacă nu cumva mai prost ca altădată), de ce să fi fost necesară o profundă schimbare în terminologia gramaticii și o adevărată revoluție în știința literaturii? Ca să nu mai vorbesc despre restrângerea regretabilă a ariei de cercetare și de abandonarea demersului diacronic, rodnic practicat de când e școala românească: literatura română nu mai este studiată cronologic, în context istoric, ci doar ca „știință a comunicării în limba română”! (observație preluată dintr-un excelent grupaj de opinii publicat de „Contemporanul” nr. 1/2020).
Mă așez în banca a patra, rândul de la geam, nu ca elev de 11-12 ani, ci ca dascăl de română, și încerc să răspund la solicitările manualului de clasa a cincea. De pildă, mi se cere să interpretez o poezie prin prisma „celor opt inteligențe: lingvistică, logico-matematică, spațial-vizuală, muzicală, corporal-kinestezică, naturalistă, interpersonală, intra-personală”. Dumnezeule, habar n-am! N-ar fi mare nenorocire, fiindcă, fără îndoială, pot exista și insule de noutate absolută necartografiate la vremea studiilor mele universitare ori nefrecventate după aceea, dar toată șarada aduce mai degrabă cu acel „cumplit meșteșug de tâmpenie” ce-i năucea pe catiheții de la Humulești! Dacă, prin minune, aș ajunge în clasa a VII-a, m-ar aștepta invitația să creez „un poem-diamant de șapte versuri, cu titlul «Voluntarii», după următoarea structură dată: substantiv/adjectiv, adjectiv/gerunziu, gerunziu/gerunziu, gerunziu/substantiv, substantiv, substantiv, substantiv/gerunziu, gerunziu, gerunziu, gerunziu/adjectiv, adjectiv/substantiv.” Sunt sigur că asemenea tentative de autopsiere a miracolului poeziei nu-s deloc apte să-l apropie pe școler de ființa poeziei însăși, dimpotrivă, îl fugăresc cale de șapte poște!
„Experți” și diverse ONG-uri „desfășoară diverse programe de schimbare la firul ierbii a învățământului românesc” – scrie „Contemporanul”. În sine, schimbarea se cuvine înțeleasă ca necesară și benefică, dar ce se pune în loc? Mari scriitori români, unii considerați clasici, fie că-s amintiți doar în treacăt în filele manualelor, fie că dispar cu totul (Alecsandri, Vlahuță, Coșbuc, Goga, Sebastian ș.a.); firește, Istoria literaturii n-are regim de tren cu locuri rezervate, călătorii se mai pot schimba pe parcurs, ierarhiile nu-s bătute în cuie, dar se pare că practicăm un soi de comerț masochist și păgubos gen Dănilă Prepeleac, alungând valori validate și atestate, spre a le înlocui fie cu nume aflate încă în curs de afirmare, fie cu personalități din alte culturi având operă (barem) comparabilă cu aceea a abandonaților autohtoni pe parcurs.
La capitolul gramatică, tabloul se prezintă pur și simplu năucitor. Schimbarea a devenit scop în sine, iar manualele par a fi scrise pentru profesori, nu pentru elevi. La urma urmei, de ce învățăm gramatica, dacă nu pentru a scrie și vorbi corect românește? La ce bun șuvoiul de „înnoiri”, unele doar de suprafață și de moft terminologic, altele de natură să complice absolut inutil ceea ce era simplu, limpede și ușor de reținut? Se modernizează astfel învățământul românesc? Cui prodest? Cât se poate de corect Punctul de vedere al Academiei: „Schimbările dese și mărunte în cadrul sistemului de educație din România nu fac decât să creeze dezorientare, instabilitate, și să conducă la o pregătire precară, superficială și nepotrivită exigențelor lumii contemporane.” Dincolo de prea frecventele modificări de sistem apar tot mai imperative tentativele elitiste, în speță ideologizante, destinate să demonstreze capacitatea autorilor de a coborî cu arme de ultimă generație în intimitatea fenomenului. Ca să ce? Toate limbile încearcă să-și simplifice gramatica; noi, o complicăm! Ce se rezolvă dacă propoziția enunțiativă a devenit „enunț asertiv”, iar morfologia și sintaxa au fost re-botezate „Cuvântul” și „Enunțul”? Și dac-ar fi doar de astea!
Voi încerca în cuprinsul acestei rubrici, când timpul îmi va îngădui-o, analiza unei fraze „pe nou” și „pe vechi”. Se va vedea osârdia cu care ne batem cuie-n talpă.