Cui nu-i bate ceasul?

Cartea lui Hemingway dedicată războiului civil din Spania a avut la noi, în editări succesive, titlul diferit tradus: „Cui îi bate ceasul?” și „Pentru cine bat clopotele?”. Luate împreună, parcă ar anunța o prelegere despre orlogerie, singurul meșteșug (dacă n-o fi chiar artă) în care ceasul și clopotul își înmănunchiază bătăile spre a măsura și ritma scurgerea timpului. Mâhnirea lui Eminescu („Și orologiile bat, dar nimeni nu le mai ascultă”) ar primi, în vremurile noastre, cea mai concretă validare cu putință – cine să asculte / clopotele mute? (na, că am dat-o și eu pe poezie!).
Încet, încet, glasul orologiilor se stinge; cele care, ici-colo, revin cât de cât la viață, o fac cu sprijin electric și electronic, tot soiul de gadgeturi peticind cumva mecanica ostenită, dacă nu chiar înlocuind-o total – din bătrânul orologiu, cu bătaia clopotelor înregistrată pe bandă, mai rămânând să funcționeze, la vedere, doar limbile și cadranul. Trucaj scenografic acceptat cam peste tot în lume, dar refuzat la Iași, unde viețuiesc câțiva împătimiți într-ale orlogeriei (Voltaire: „Și nu poți gândi măcar / C-ar putea exista ceasul / Fără un ceasornicar…”) dispuși să se cațere prin turlele cu lilieci ale clopotnițelor, să deretice prin mățăraia de roți dințate, să afle soluții pentru înlocuirea pieselor lipsă ori de tot uzate, spre a readuce la viață mecanisme ostenite care, cândva, marcau superlativul inventivității și creativității în mecanica unui veac.
Sumedenie de orologii au funcționat și încă mai „bat” în fosta capitală moldavă, unele cu precursori venerabili, atestând vârste de peste 200 de ani (cel de la „Sf. Spiridon” apare menționat în acte încă de la 1801!); în total, acum, ar fi vreo opt. Trecem zilnic pe lângă ele și, de regulă, le ignorăm. Nu numai fiindcă-s mute, ci și pentru că-s lipsite de „obiectul muncii”, ora exactă trecând de mult în sarcina și sub patronajul „orei exacte” dictată prin satelit și aflată la îndemâna oricui, oriunde și oricând. „Orlogierii” ce și-au luat în grijă venerabilele instalații au trebuit mai întâi să suplinească într-un fel sau altul truda generației de clopotari tarată de vârsta ce nu le mai îngăduie ascensiuni zilnice ori chiar și mai dese (ultimii zece-douăzeci de metri presupunând cățărarea pe scărițe de lemn ori strecurarea prin incomode „pasaje melc”) spre a „întoarce ceasul” – adică, a ridica la loc greutățile „motoare” de câte 5-10 kg.
Am cunoscut doi dintre acești împătimiți orlogieri: primul ar fi Ion Cristea, adevăratul custode al ceasului din turnul Palatului Culturii, chemat și prin profesie (expert restaurator) să dreagă ceea ce macină timpul; al doilea, ofițer (în rezervă acum) tehnic, Corneliu Coman, care a și publicat, din pură pasiune, o frumoasă și bine informată broșură ilustrată dedicată ornicelor publice ieșene. Amândoi s-au angajat într-o îndelungă trudă de identificare a ceasurilor publice foste și prezente, de repunere în funcțiune a vechilor mecanisme și de atragere a atenției asupra acestor mărturii ale eforturilor patriarhalei urbe moldave de racordare și aliniere la cuceririle tehnicii veacului. Ce mai „ticăie” acum din vechea zestre? Orologiul-decan nu-i și cel mai vechi: ceasul din turnul Palatului Culturii, al cărui Carillon izvodește oră de oră „Hora Unirii”, datează din 1925. Mai cunoscut este cel nemurit de Topârceanu („Sună lung și monoton / Ornicul cu trei cadrane / De la Sfântul Spiridon”), menționat în arhive încă din 1801. A fost înlocuit cu un altul, în 1843, produs de o renumită firmă franceză. Cel care-i și acum în funcție a sosit în 1879 „prin Galatz, în 8 lăzi pe numele ornicarului din Jassy N. Ostapovici”. Peste patru ani se va instala un ceas și la Mitropolie, produs de aceeași firmă franceză. La biserica Bărboi, orologiul din turn s-a montat, probabil, prin 1841. Târziu, va fi înlocuit cu un mecanism manufacturat la Fabrica de avioane din Bacău (1988). Nu mai funcționează fiindcă, zice-se, e greu de ajuns în turn să-ntorci ceasul… fără pregătire de alpinist. Merge, în schimb, cel de la biserica Lipovenească – da-i un mecanism nou, din 1989. La biserica Armenească pare să fi fost atestat un orologiu în 1882. Cel de acum, asistat de calculator, știe să bată orele și să cânte imnul Armeniei, dar… tace, să nu supere vecinii. E-n funcție, în schimb, discretul ornic de la Universitate, la inaugurarea căruia am asistat, student fiind, în 1960. Nu-l prea vede nimeni: e și prea sus, și cu cadranul prea mic. Ca, de altfel, și cel de la Hotelul Traian. Au dispărut orologiile de la Poșta Centrală, biserica Trei Ierarhi, biserica Dancu (demolată încă în sec. XIX), Gara Iași. S-au păstrat, în schimb, ceasurile solare (!) montate la vechea biserică Catolică (1813) și la Maternitatea de pe strada Cuza Vodă (poate 1852).
Sumedenie de povești s-au țesut în jurul acestor bătrâne orologii. S-or scrie vreodată oare?