CUI ÎI PASĂ?

Probabil că scriu în van. Cui să-i pese acum, în vârf acut și spectaculos de dosariadă, de suferințele limbii române? Lăsată în voia sorții și aflată în evident proces involutiv, ea își duce viața undeva, într-o biată margine a interesului general: dacă dai cu biciul în cal, legile europene te sancționează imediat – există nu numai legislație, ci și tribunale speciale însărcinate cu protecția animalelor. Maltratarea limbii strămoșești nu interesează pe nimeni! A început campionatul de fotbal și mai toate televiziunile te invită la meci. Campionat nou, racile lingvistice vechi -unele „validate” prin îndelungă repetare, par a-și cere chiar dreptul de a se instala în onorabilitatea regulii! Să fiu bine înțeles: n-am pretenții decât în cazul celor ce au (sau ar trebui să aibă) o relație de tip profesional cu limba română. Dacă Dukadam, invitat la postul de comentator, spune „atacanții e ascunși după fundași” nu-i chiar motiv de întristare adâncă. La urma urmei, Dukadam a apărat 4 lovituri de la 11 metri consecutive, îndeplinindu-și cu prisosință misia. Doar nu l-am respecta mai mult dacă ar evita dezacorduri și ar (fi) primi(t) goluri! Sigur că un popor cu istorie deloc măruntă, cu remarcabil aport cultural universal și cu îndreptățite aspirații europene, s-ar cuveni să pretindă tuturor vorbitorilor, de la cioban la senator, rostire românească impecabilă (din păcate, ades atestă aceeași incultură lingvistică vizavi de acordul gramatical și ciobanul, și senatorul!). Cu totul impardonabilă este, însă, bâlba gramaticală în cazul celor mandatați (barem teoretic) cu promovarea corectitudinii în domeniu. Proliferarea transmisiilor directe a condus, firesc, la instalarea unor nou veniți în fața microfonului – unii cu oarece chemare, alții, dimpotrivă. Și-o fi comentarea fazei în acord cu regulamentul fotbalistic, da-i în aut flagrant față de gramatică. De unde să învețe a vorbi corect românul de rând, dacă nu de la radio și TV? Iar de acolo (TVR 2) află că nu se spune genunchi, ci genuchi. Adică, taman așa cum zice coana Marghioala din Mandravela, care aplică protocronic legea minimului efort (funcționează și-n lingvistică), eliminând cu dezlegare de cartier o consoană doar pentru tihna leneșă a organelor sale articulatorii. Mai aflăm, și de la radio, și de la TV, că trebuie pronunțat șaptisprezece și nu șaptesprezece. De ce? Doar numeralul alcătuitor al cuvântului compus este șapte, nu șapti! Mai afli că mingea a ieșit în tușe, adică, în mai multe deodată, fiindcă singularul corect este tușă. După cum pluralul substantivului minge este mingi și nu mingii, cum flagrant incult rostesc mai toți crainicii noștri! Cu numele proprii străine, am mai scris, altă distracție: Tbilisi devine Tibilisi (cum ne asigura dl. Graur chiar de la fața locului), Mâșkina (de la mâș – șoarece) devine Miskina, Nunio este re-botezat Nuno și tot așa înainte. Ca să nu mai vorbim despre vinovăția evidentă a radioului, căruia i se datorește diftongarea incorectă și mutarea tâmpă a accentului pe penultima silabă a numelor proprii românești terminate în iu; s-a răspândit ca râia între oi și acum se parc că nu mai e nimic de făcut! Amicul Țopescu deține chitanța nr. 1 a moftului onomastic, rostind întâiași dată, într-o transmisie de pe la Baia Mare, Rotariu – cu accent pe i în loc de a – cu motivația că „așa a zis fotbalistul că-l cheamă”. Ori, proprietatea privată discreționară asupra numelor de familie este o iluzie: ele vin de departe, din negura mileniilor, și a le schimba după cum poftesc mușchii fiecăruia înseamnă nu numai lipsă de respect față de strămoși, ci și o dovadă a inculturii lingvistice flagrante. Din nefericire, stricătorii de limbă nu numai că n-au primit replica îndreptățită din partea radioului și televiziunii ci, dimpotrivă, au fost sprijiniți consistent în impunerea aberației. Piatra pornită la vale n-o mai poate opri nimeni! Pe vremuri, circula un banc: cică, bâlbâitul X este interpelat de un amic și întrebat de unde vine. „De-de la un con-con-curs de craini-ni-nici la radio. Dar am pi-pi-pi-cat fiindcă nu-s membru de par-partid.” Reformulat în acord cu realitățile prezentului, răspunsul ar fi altul: am picat fiindcă știu prea multă gramatică.