Cugetările unei inimi smerite

Convorbirile mirenilor sau ale monahilor cu asceții renumiți au reprezentat o parte importantă a transmiterii experiențelor duhovnicești. Încă din primele secole ale existenței monahismului, în jurul unui om considerat sfânt se adunau numeroși vizitatori și ucenici, dornici să afle calea corectă de urmare a vieții duhovnicești. „Cugetările unei inimi smerite”, operă păstrată într-un manuscris din secolul al XV-lea din Constantinopol, este practic redarea unui astfel de dialog.
Biografie dispărută
În introducerea acestei scrieri sunt menționate următoarele: „Printre manuscrisele bizantine din biblioteca Vaticanului există și aceste fragmente din notele unui anume monah Vasile, ce redau convorbirile sale cu un bătrân al cărui nume n-a ajuns până la noi. Fie monahul Vasile, care a consemnat cuvintele bătrânului de vrednică pomenire, presupunea că toți știau despre cine este vorba, fie numele bătrânului a fost pomenit în niște note anterioare care s-au pierdut. Se crede că bătrânul cuvios a fost un vestit ascet dintr-una din mânăstirile din apropierea Constantinopolului și că a trăit pe la începutul secolului al XV-lea” (Cugetările unei inimi smerite, trad. de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, p.5). Nu mai avem absolut nici o informație despre monahul Vasile sau bătrânul ascet cu care a avut convorbirile duhovnicești. Putem doar să culegem câteva amănunte din cadrul scrierii, dar acestea se referă mai mult la caracterul personajelor, și nu la locul sau timpul convorbirilor. În privința aproximării istorice a convorbirii, la începutul secolului al XV-lea, există un argument, deși nu e deloc convingător. Bătrânul ascet este foarte critic cu privire la o eventuală unire cu catolicii, afirmând chiar că întregul creștinism catolic nu ar fi nimic altceva decât „o aramă cu un strat subțire de aur” (p.10). Arama reprezintă nuanțele păgâne, iar stratul subțire de aur, o acoperire falsă a acestuia cu învățături creștine. Din fericire, restul manuscrisului nu mai prezintă alte afirmații corozive ca aceasta. Bătrânul ascet este caracterizat astfel: „Arareori ieșea din singurătate, și numai dintr-o nevoie oarecare, mișcat de dragostea pentru ucenicii săi, venea la noi și ne zidea cu dulceața și înțelepciunea cuvintelor sale (…) Era tot numai păr alb, era de statură medie, oarecum aplecat de spate; avea un zâmbet călduros și se uita cu bunătate în jur la fiecare dintre noi. Adesea ochii lui se umpleau de tristețe, căci i se făcea milă de întreaga lume care se afundase în păcate și nenorociri. Ori de câte ori vorbea de aceasta, bătrânul își pleca capul și plângea” (p.7). Ne aflăm prin urmare în fața unui ascet harismatic, care oferea cu multă bunăvoință cuvinte de mângâiere oaspeților săi, dar care, totodată, se înduioșa de necazurile lumii.
Întrebările capitale ale nebunului
În cadrul discuției purtate cu oaspeții săi, impropriu spus discuție, pentru că reprezintă un monolog continuu, bătrânul ascet vorbește la un moment dat despre propria chemare la credință. Afirmă că era tânăr și trăia o viață lumească, obișnuită. Era o zi normală și se afla la un târg într-un oraș mare, când, la un moment dat, a întâlnit un nebun neobișnuit. Acesta purta lanțuri, afirmând că sunt lanțurile propriilor păcate. „Voiam să trec mai departe, dar el m-a apucat de mână, străpungându-mă cu privirea ochilor săi umflați. „Tinere”, a strigat el „răspunde-mi la această întrebare”. Din privirile lui nebunești am socotit că întrebarea va fi la fel de nebunească. În jur se învârtea zgomotul mulțimii. Deodată, ca dintr-un corn de taur, glasul nebunului s-a întins peste zgomotul și forfota mulțimii: „Spune-mi de ce a murit Hristos?” Această întrebare prețuia cât toată lumea, tot universul, tot pământul și toate stelele, toată istoria omenirii, totul și toate. Am simțit cum mă cuprinde un fior; deși era după-amiză, căldura verii era copleșitoare, iar adierea mării nu aducea răcoreala dorită. Am răspuns, atâta cât m-am priceput, din ceea ce auzisem de pe buzele unui citeț din biserică care citea dintr-o epistolă sobornicească: „Hristos a murit pentru păcatele noastre” (I Cor. 15:3). Ca răspuns nebunul m-a întrebat: „Dar de ce a trebuit să moară pentru aceasta?” Am simțit că nu-i puteam da nici un răspuns. Până astăzi, frate, simt că răspunsul la această întrebare este mai presus de mine (p.20). În răspunsul la aceste două întrebări este concentrată toată viața noastră. „Hristos a murit pentru păcatele noastre. Pentru aceasta, noi trebuie să trăim pentru El. Dar eu ce fac aici? Întreaga lume e un bazar. Un om se vinde pe sine și sufletul său, și ce câștigă? Un duh de tristețe? O inimă plângătoare? (…) N-ar trebui oare să alerg către Binefăcătorul meu, Care a murit pentru mântuirea noastră?” Iată, frate, cum am pornit eu pe calea monahală” (p.20)
(Adrian AGACHI, sursa: www.ziarullumina.ro )