Cu zâmbet sau scrâșnind?

A scris și maestrul Radu Cosașu ieri, cam pe aceeași temă, în Gazeta Sporturilor. Adică despre maniera neverosimilă în care Roger Federer își domină anul acesta adversarii de toate calibrele și de toate vârstele mai mici decât a lui, totul cu zâmbetul pe buze, fără pic de încrâncenare. Adică exact invers decât alde Nadal, etalonul de turbare nu doar în tenis, ci în sport, în general. Iar ca el sunt mulți în toate sporturile, nu doar în tenis. Un bun prieten îmi povestea săptămâna trecută, după ce tocmai văzuse documentarul despre Cristiano Ronaldo, că i-a lăsat impresia că acesta suferă de grave deranjamente psihice, în sensul că este turbat să câștige tot ce se poate câștiga, iar pentru asta face tot ce se poate, ba și ceva pe deasupra. Este obsedat de perfecțiune. El trebuie să fie neapărat cel mai bun pe teren, să dea cele mai multe goluri, să câștige cele mai multe trofee, să arate cel mai bine etc. Prietenă, iubită, soție? Doar ocazional, și pe termene scurte. Pe termen lung nu există deecât el și perfecțiunea către care tinde. Cred că exact la fel gândește și acționează și Nadal. Iar asta se vede din ticurile alea ale lui care te aduc în stare să dai cu ceva în ecran, numai să nu-l mai vezi. Am văzut și în tenisul feminin asemenea exemplare, iar aici lucrurile devin încă mai dramatice: când vezi o fătucă sau o femeie, altfel plăcută ca apariție, încruntându-se, strâmbându-se, scoțând sunetele alea horror după fiecare lovitură, te ia nițeluș cu rău și pe tine, telespectator nevinovat. Cu atât mai bizară pare abordarea asta patetică/patologică la jucătoare care, orice ar face, nu pot coborî sub locurile 40 – 50. Cam pe acolo se află, când le merge bine, mai toate jucătoarele noastre. De ce dracu’ or fi ele așa de fioroase ca apariție, când în minge dau ca niște leșinate, e greu de spus. Sigur e că pentru telespectator e oricând de preferat să-și vadă favoritul chiar pierzând, dar cu zâmbetul pe față, decât câștigând cu icnete, gemete și scrâșnete.