CU SPATELE LA MECI

S-a sfârșit! O s-avem, poate, mai mult răgaz pentru somn, pentru (dea Domnul!) lectură, dar, fără îndoială, serile ni se vor părea amarnic de știrbe. Despre finală, se va tot vorbi. Hai să ne așezăm și în ingrata postură a bieților oameni de ordine înșirați pe pistă, cu spatele la joc, spre a supraveghea tribunele. Se mai vede și altceva? Dincolo de faze, șuturi, goluri, ratări, cartonașe, curse, faulturi etc. etc. Mondialul ne-a făcut cunoștință cu sumedenie de personaje devenite de-a dreptul familiare. Și ne-a invitat să încercăm, în temeiul expresiei fizionomiilor și atitudinii în joc, nevinovate „studii” de psihologie aplicată. Iată: dac-ar fi să-mi ar grădina, aș apela la Dwight Yorke ori Roberto Carlos: ăștia știu să trudească fără răgaz și fără crâcnire. Pe Crouch (198 cm., 69 kg.), numit și „scheletul echipei”, l-aș așeza în cea mai elocventă reclamă pentru pastile de slăbit (fond sonor: sumbru zornăit de oase). Într-un film cu anarhiști sârbi din sec. XIX l-aș distribui pe Odonkor, iar pentru comixul cu tema „Neață în concediu” aș apela la o combinație între liniile feței lui Rooney plus Bartez. Pentru prezentarea modei (la cererea sexului slab) este inevitabilă invitarea unui Cristiano Ronaldo ori Fabio Grosso. Și tot așa înainte: încruntatul Totti, într-o cadră de familie cu mafioți, Materazzi, în vitrina unui muzeu al tatuajului tâmp, Zidane… ei, aici e aici! Înaintea finalei, am cugetat cu cine să țin. Amândouă echipele, aceeași gintă latină ca a noastră. Tătucul Traian se trăgea din Calcaneu, româna-i mai aproape de italiană decât de franceză. Argumente insuficiente, câtă vreme împlinirea unor mari români (Ionesco, Brâncuși, Cioran, Enescu…) ne-a susținut-o și asigurat-o Parisul, nu Roma. Donăm, deci, cota de simpatie echipei lui Domenech. Cum e cu ginta s-a văzut la alinierea „latinilor” Abidal, Vieira, Makelele, Malouda, Henry, Thuram & comp. Rămâne tema Zidane. Analizându-i cât de cât fizionomia, nu poți desluși decât bunăvoință, gratitudine, înțelepciune, suferință, răbdare, bunătate – cum s-ar zice, prototipul omului de treabă. Sunt absolut convins că nici o stare conflictuală nu s-ar ivi dacă am avea telefoanele cuplate și boxa în comun. La nevoie, aș fi în stare să-i împrumut chiar și Dacia mea, pe care n-am încredințat-o nimănui până acum. Judecând după chip, Zinedine pare „bun de pus la rană”, contrastând violent cu expresia cruntă a unui Frings, Kouassi, Boulahrouz… Și iată că tocmai Zidane izbește cu copita și varsă șiștarul plin, „împungându-și” adversarul cu un gest absolut incredibil. Va curge multă cerneală glosându-se pe marginea acestui „cap” ce a pus capăt penibil unei cariere de-a dreptul miraculoase. Faza în sine a arătat și altceva: Zidane nu-i supraom, ci doar, simplu, om. Are dreptul la o reacție (de răspuns? vom afla la ce?), fiindcă și riposta contondentă e scrisă-n legile omenești. Cine să știe câtă obidă, frustrare, îndurare și revoltă și exasperare s-or ascunde în acest gest imposibil de atribuit gentilomului Zidane și explicabil chiar prin inexplicabilul lui! Se zice că Materazzi i-ar fi insultat oribil sora, că l-ar fi acuzat de terorism (aluzie la originea algeriană); un nesimțit n-ar fi reacționat în nici un chip. Dar câte hârdaie de invective nu se deșartă peste gazon în timpul marilor meciuri! Spectatorul nici nu bănuie că fundașul își întâmpină adversarul cu cotul pregătit și talpa înainte, dar și cu revărsare de înjurături, amenințări, insulte, porcării, jigniri. Rezistă nesimțiții, cad victime taman cei dăruiți cu sensibilitate și bună cuviință. Nu-l văd pe Boulahrouz pocnindu-și adversarul în văzul obiectivelor celor 34 camere TV și riscând sută la sută eliminarea fiindcă ar fi fost înjurat de mamă. Profesionistul trosnelilor știe să aștepte momentul propice, spre a lovi pe cât de eficient, pe atât de ascuns. Culmea, gestul (oribil!) lui Zidane poate fi chemat să depună mărturie… în sens opus: excedat de grobianismul celui tatuat și-n cerul gurii, Zinedine a lăsat de-o parte și ultimul rudiment al instinctului de conservare, pentru a aplica o lovitură întru totul condamnabilă – dar și echivalentă cu strigătul „nu mai pot îndura!” Nu-l scuz; încerc doar să-l înțeleg. Și chiar dacă i s-a cântat prohodul pe toate vocile și pe toate lungimile de undă, titlul de cel mai bun jucător al Mondialului i-a revenit lui Zidane. Pe merit. O decizie onorantă pentru gazetarii ce au votat-o înțelegând să ia în considerare totul, ansamblul, și nu doar clipa, amănuntul. Nu știu ce-a înțeles Materazzi din asta. Probabil, nimic.