O oaste de gazetari, preponderent feminină, s-a înființat deunăzi la o reuniune a mai-marilor unui partid. Invitația, reînnoită trei zile în șir, subînțelegea greutatea momentului, decontabilă, în foaia din gazetă, prin știri, articole, declarații vitale pentru națiune. Ca șef al unei agenții de știri am fost solicitat telefonic să trimit la rându-mi un om, căruia i-am silabisit numele tot telefonic, pentru a fi notat corect și pentru a nu fi confundat. Percepând importanța momentului, am trimis doi. Amândoi redactorițe. Ce s-a întâmplat? Cioporul de jurnaliști, care cu pixul, care cu reportofonul, a fost ușuit scurt de la ușa la care se petrecea evenimentul, sub un pretext tulbure. Invitați, invitați, dar roiu’! Gazda s-a răzgândit și nu are chef de ospitalitate. „Am ordin să vă dau afară”, a glăsuit apăsat o persoană înveșmântată în autoritatea instituției. Formula, citită în relatările mai multor tineri gazetari, m-a făcut meditativ. De unde vine acest atavic „am ordin să vă dau afară”? Din preistorie sau a fost confecționat de buclucașa noastră tranziție?
Prezența unei fătuci care a ocolit școala, obrăznicită în mahala și autoporeclită jurnalist, într-o emisiune televizată pe care n-am văzut-o, a creat o maladie și un reflex. Cumplit, real, de nesuportat. Toate ziaristele, dacă au ghinionul de a fi și tinere, sunt – am auzit formula într-o singură zi în trei locuri diferite – „parașute”. Cuvântul a fost psalmodiat în Parlament, receptat, ca un ecou grotesc, pe stradă, multiplicat în aglomerațiile reuniunilor mondene. Am lucrat toată viața cu gazetari și gazetărițe și am acum în subordine fete școlite, trecute prin universități, citite, educate, la locul lor. Considerația generalizată după un accident televizistic nefericit, este o ofensă. Nu contest că individa aterizată în televizor, cu aer de Coană Frosa otrăvită, este, așa cum s-a zis. Dar reflexul generalizării este impardonabil. „Scoate mă curvele astea de aici că io nu sunt ca tolomacul ăla de ….i-o le-o trag aici”, proclamă, mulțumit și autoritar, un oficial care se imaginează călărind presa. Pronunțând, ușor graseiat, cuvântul „ziariste”, el coboară la o îndeletnicire de valeți ai autorității, pe care îi chemi, prin repetiția gestului încovrigat al degetului, ca pe chelneri și servitori.
Deunăzi am auzit la un îndestulat al vremii formula, cu amplă generalizare, „îi fac eu”. Pe cine? Pe ziariști. Amenințarea, tocită în utilizări de gang, are trimiteri la sonorități englezești – „vă fac eu”, „te fac eu” ș.a.m.d. Mari scule-bascule flăcăii ăștia burduf de gologani! Ideea că presa poate fi cumpărată, manipulată, adormită cu un bacșiș proliferează. Dacă gazetarul nu poate fi cumpărat, atunci cu certitudine poate fi bătut. Amenințarea vine telefonic, la coadă la aprozar și, mai nou, prin televizor. Cotonogirea ziariștilor pare a fi ultima soluție fabricată de societatea belferilor politici și mafioților chinuitei noastre tranziții. Bravos națiune, ai mai biruit o dată! Strigătul „moarte ziariștilor” trebuie inscripționat în piese și cântat, odată cu imnul național. Unul dintre propagandiștii de succes ai ideii este președintele Băsescu. El invită o ziaristă „să o facă” la el în birou și tot el, amețit de ideea că poporul îl iubește orice ar zice, dă zilnic cu pumnul vorbei, în șubrezitele tonomate ale ființei noastre.
