Cu preț redus

Dezolant hectarul cu cărți la preț redus ce te întâmpină la intrarea în magazinele Carrefour! Cei mai oropsiți par a fi clasicii – și ai literaturii române, și universale. Editorii au mizat pe instinctul de conservare culturală al nației, bănuit interesată să aibă în casă barem un volum purtând, pe copertă, semnătura unui Eminescu, Sadoveanu, Creangă, Balzac, Dostoievski. Socoteala din târg nu s-a potrivit cu aceea din librărie: scoase de sub protecția obligațiilor școlare, cărțile clasicilor pur și simplu nu mai interesează – alte ritmuri ale cotidianului mioritic, alte tentații, altă conduită vizavi de marea literatură a lumii. Și chiar dacă peștii de sticlă au cam dispărut din raftul bufetului-bibliotecă, locul nu i l-au luat cărțile, ci batalionul de bibelouri chinezești, străchinile de lut așa-zis „populare” și teancul de facturi clădărit amenințător lună de lună. Editorii au mai mizat și pe tradiționalul interes școlar: vine bac-ul, la română se cer lecturi peste lecturi. Din nou, socoteală greșită: școlerul apasă o tastă și-i apare rezumatul pe tavă: de ce să buchisească zile-n șir când există soluția de minimă rezistență?
Să zicem că asta-i soarta clasicilor: strălucesc într-un veac și apun în celălalt, rămânând să viețuiască la terapie intensivă doar datorită insistenței cu care istoria culturii susține ideea că lumea nici n-a început, nici nu se sfârșește cu noi. Dar ce te faci cu vraful de cărți ajunse în sectorul „preț redus” deși nu-s din stirpea „Iliadei” ori „Dumbrăvii minunate”? Afli acolo opuri ce ar merita o soartă mai bună, nici într-un caz să țină marginea interesului general. Un titlu: „Experiențe carcerale în România comunistă”, vol. I, II, III, IV, apărut acum 6 ani, sub egida Institutului de investigare a crimelor comunismului, la Polirom. Este o cercetare care impresionează prin amploare, acuratețe și, mai ales, prin revelarea crudă a tristelor experiențe din universul carceral revolut. A existat, în anii ’90, un real interes pentru astfel de lucrări; faptul că, acum, nu se mai vând, ce să însemne? De ce să nu mai intereseze? S-a spus (și scris) tot ce era de spus? Ori a apărut o păguboasă sastisire, explicabilă prin bogăția de titluri „la temă” și prin insistența mass-mediei de a publica „revelații” fatal asemănătoare și, de la un punct încolo, chiar monotone?
Nu mai contează cantitatea de enormă suferință încrustată în relatările simple ale unor oameni simpli, care vorbesc parcă la infinit despre bătăi, înfometare, umilințe, justiție nu legată la ochi, ci de-a dreptul oarbă? Iar noi, atunci, unde eram? Dezvinovățirea cu „n-am știut” ține cât ține: poate nici n-am vrut să știm. Adevărat, datorită pânzei de secretomanie ce acoperea pudic universul carceral și concentrațional, știau doar represații și, parțial, familiile lor. Totuși, mult prea multă mizerie politică, arbitrariu și abuz la adresa semenilor noștri, pentru a crede că-i cu putință să rămână neatins zidul tăcerii!
Relatările celor intervievați în cartea coordonată de Cosmin Budeancă conțin, în afara obișnuitului cortegiu de împilări și nedreptăți flagrante, care, cum spuneam, poate părea monoton prin repetarea situațiilor, și frânturi de declarații absolut năucitoare. În 1949, în ținutul Ilvelor, au fost împușcați trei deținuți. Când a venit vremea deshumărilor, familiile n-aveau nici un element care să permită identificarea rămășițelor. Atunci, femeia lui Toader Dumitru a cerut să se aducă o bucată din pânza putrezită a cămășii, țesută în casă, „că eu cunosc pânza me.” I-a fost adus un petec din cămașa răposatului – „îi drept, e pânza mea și el e mort.” Caraliii nu se sfiau să pună la cale cele mai odioase provocări (pe altele doar tolerându-le, vezi „reeducarea ” de la Pitești). În coloniile de la Canal a fost adus un ziar „Scânteia”, special tipărit, al cărui articol de fond anunța că parașutiștii americani sunt la porțile Bucureștilor. Deținuții, firește, s-au bucurat: în funcție de gradarea satisfacției, s-au aplicat crunte pedepse „dușmanilor poporului”. Eliberați și ajunși în marea închisoare națională, deținuții păstrează deprinderi bizare pentru cei din jur. Foamea din pușcărie nu se uită: „când particip la o masă, nuntă, botez, onomastică, mănânc tot ce se pune pe farfurie și o șterg cu mare grijă.” Nevasta căuta să-l potolească: „Măi, mă faci de rușine, vezi că ai curățat farfuria aia de poa’ s-o pună la loc în raft”. Impresionantă este și atașarea de mici animale, văzute ca personaje din infernul detenției mai… umane decât liota de caralii ce știa doar să lovească. „Era un deținut acolo care se pricepea să dreseze animale, avea darul ăsta… aducea la el un șoricel. Mai aveam și un corb poștaș, care ducea bilețele de la o celulă la alta. L-or împușcat…”
De-a dreptul jenant să vezi astfel de cărți implorând trist, cu preț redus!