Cu noi este Dumnezeu. Dar noi suntem cu El?

Zaheu, vameșul cel cufundat în lăcomie și trădare, „căuta să vadă cine este Iisus” (Luca 19, 3). Noi, cei de azi, știm cine este Iisus? Majoritatea, dacă am fi onești, am răspunde: și da, și nu. Da – pentru că-L știm din Scripturi, din dogme, din predanie, de la cei ce ne vorbesc despre El. Nu – pentru că nu-L cunoaștem decât indirect, noi nu L-am întâlnit încă la modul personal. Și nu e grav că nu-L cunoaștem, problema este: Îl căutăm măcar? Nu o dată, ci în două locuri spune psalmistul, întărind parcă acest cuvânt: „Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor să vadă, de este cel ce înțelege sau cel ce caută pe Dumnezeu” (Psalmi 13, 2 și 52, 3). Poți să fii cel mai mare păcătos și totuși să cauți pe Dumnezeu, nimic nu te poate opri.
După ce a greșit, încălcând porunca dată lui de Dumnezeu, Adam s-a ascuns „printre pomii Raiului” (Facerea 3, 8). Zaheu, în schimb, s-a urcat în sicomor. Adam a spus lui Dumnezeu: „Am auzit glasul Tău în Rai și m-am temut, căci sunt gol, și m-am ascuns” (Facerea 3, 10). Teama, conștiința goliciunii și tendința de ascundere l-au alungat pe Adam din Rai. Zaheu a avut îndrăzneală și nu a stat pitit. S-a arătat în toată păcătoșenia lui (goliciunea sufletească, adică) și nu numai că nu a fost alungat sau ignorat, ci a auzit de la Hristos: „astăzi în casa ta trebuie să rămân” (Luca 19, 5).
Ce putem înțelege noi din cele de mai sus? Că problema noastră nu este nici păcătoșenia, nici statutul de locuitori în această „vale a plângerii” (Psalmi 83, 7). Problema noastră este că nu-L căutăm pe Dumnezeu. Degeaba ne plângem păcatele și ne căim, dacă nu ne doare inima că nu suntem cu Dumnezeu. El este cu noi, de aceea spunem și cântăm: „Cu noi este Dumnezeu” (Isaia 8, 9). Dacă suntem atenți, putem sesiza că El este clipă de clipă cu noi. Dar noi Îl ținem la ușa inimii (Apocalipsa 3, 20), nu-L lăsăm să fie prezent în toate ale vieții noastre. Nu suntem cu El, în sensul că nu avem o relație vie, directă, permanentă cu El. Nu tânjim să fim cu Dumnezeu.
„Adame, unde ești?” (Facerea 3, 9) – a fost primul cuvânt al lui Dumnezeu către om, după ce acesta a ales să-L părăsească. Întrebarea se traduce și prin: „Unde ești, Adame, dacă nu ești cu Mine? Ce fel de existență poți avea? De ce m-ai părăsit pe Mine, Cel ce ți-am dovedit dragostea Mea, pentru un cuvânt al șarpelui care nu ți-a făcut nici un bine ca să fie demn de crezare?”. Iar adevăratul răspuns al omului vine târziu, abia prin gura psalmistului. E un răspuns tot sub formă de întrebare, una asumată și rostită și de Iisus pe Cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Psalmi 21, 1 și Matei 27, 46). Noi L-am părăsit pe Dumnezeu și tot noi Îi reproșăm ruptura. Noi ne-am certat cu Dumnezeu, și tot El vine și ne împacă. Dumnezeu conștientizează și exprimă mai întâi această ruptură ontologică dintre El și om. Târziu, în istorie, ajunge și omul la aceeași înțelegere, vede întreaga grozăvie a căderii sale, înțelege prăpastia căscată între el și Dumnezeu. Iar Fiul Omului a trebuit să cunoască în chip deplin consecințele acestei rupturi ca să refacă, pe Cruce, legătura dintre Dumnezeu și om, dintre Cer și pământ.
Păcătuim, ne pocăim, ne spovedim, apoi… iar păcătuim. Spovedania nu e momentul de întoarcere acasă a fiului risipitor, ci doar locul în care noi „răsturnăm căruța cu păcate”. Pentru ca apoi să ne întoarcem în lume și să o umplem din nou. De aceea și auzim de la Dumnezeu: „O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă ești căldicel – nici rece, nici fierbinte – am să te vărs din gura mea” (Apocalipsa 3, 16). E o „vărsare” pedagogică, mereu ni se mai dă o șansă. Fierbinte este cel ce arde pentru dragostea lui Hristos și Îl primește în inima lui. Rece este cel ce trăiește departe, la distanță uriașă de iubirea Lui. Căldicel este cel ce nici nu se depărtează de Hristos, dar nici nu se apropie cu totul de El. Lui i se pare că „s-a îmbogățit și de nimic nu are nevoie” (cf. Apocalipsa 3, 17). E omul care crede că e de ajuns să împlinească poruncile în literă, nu în duh, precum fariseul ce se compara cu vameșul (cf. Luca 18, 9-14). Iar dacă nu reușește să le împlinească, stă să plângă că-i păcătos. Râvnește după darurile lui Dumnezeu, nu după Dumnezeu Însuși. Cere lui Dumnezeu „să-i meargă bine” și scrie asta și pe pomelnic. Dar la inimă nu-i merge nimic.
Ca să ajungem să credem cu adevărat în Dumnezeu, trebuie să trecem mai întâi prin a crede – sau, mai degrabă, a constata – că nu suntem cu Dumnezeu. Dacă ni se pare că suntem, ne amăgim. E ca și cum am crede despre noi că suntem sfinți. Două sunt condițiile pentru a pune început bun vieții în Hristos: să credem că Dumnezeu este cu noi și să ne doară inima că noi nu suntem cu El. Nu încă. Din această părăsire să nu facem însă o tragedie. Nu e aici nici prilej de necontenită văicăreală, nici pretext pentru alte și alte căderi. E vorba doar de constatarea unei realități. E locul în care ne aflăm acum, nimic altceva. Acesta e punctul din care devine posibilă schimbarea, din care începe pocăința.
(Pr. Constantin Sturzu, Doxologia.ro)