Cu mingea mică

S-a terminat și cea mai întreruptă ediție din istoria Wimbledon-ului, culmea!, exact conform programării inițiale, cu finala feminină sâmbătă și cea masculină duminică, de parcă totul ar fi mers ceas de la început până la sfârșit. Sute de meciuri au fost întrerupte sau amânate, reprogramate, răs-reprogramate, de legendă fiind meciul lui Nadal început sâmbătă, 30 iunie, și terminat… marți! Am urmărit cât de mult am putut din acest turneu în care noi, ala cum se întâmplă de mulți ani, nu contăm. Dar parcă așa de rău ca anul acesta n-a fost niciodată, cu un Pavel ejectat în primul tur, și cu Edina Gallovits (lumea zice că-i româncă!) tot așa. Alții n-am avut, deși în calificări cică ar mai fi fost câțiva invalizi, judecând după rezultate, care au reprezentat România atât cât au putut, adică deloc. M-a bucurat enorm victoria favoritei mele la feminin. Am ținut cu Venus Williams din prima zi, explicația fiind aceea că îmi sunt dragi legendele care au puterea de a reveni. Cât era „pe val” și o bătea doar soră-sa (care chiar că nu mi-a plăcut niciodată, mai ales fiindcă nu mă dau în vânt după malace) nu am ținut cu nici una din ele. Iar Bartoli nu putea s-o bată nici dacă jucau două săptămâni, fiind copleșită de ideea că joacă în finală. Dincolo, la masculin, până pe la o bucată am ținut cu Nadal. M-am „întors” cam pe la jumătatea turneului, când am constatat că băiatul ăsta nu știe să zâmbească… nici măcar cât Federer! Cu toate că amândoi sunt la fel de încrâncenați în joc, Nadal are o răutate, o fărâmă de ură în fiecare gest și în fiecare privire, părând de-a dreptul obsedat de ideea că nu are voie să piardă. Ca să fiu corect față de el, am să spun totuși că asta e valabil doar cât timp joacă, tot Nadal făcând un gest de o generozitate emoționantă: la una din multele întreruperi ale meciului cu Djokovici, pe o ploaie torențială, toți fugeau ca șobolanii, în timp ce el s-a oprit să le dea autografe unor copii (ei sub umbrele, Nadal în ploaie). A pierdut greu o finală pe care Federer a terminat-o într-un plâns tot torențial, de bucurie. Cred că Nadal n-ar fi schițat decât încă o dată gestul ăla cu pumnul strâns. De asta am ținut cu Federer.