Fanii Rapidului, nemulțumiți, au vandalizat cofetăriile lui Copos – se pare că asta a fost picătura care a umplut paharul. Aflăm, din gazete, că patronul clubului nu mai vrea. Copos nu mai poate. Copos a obosit. Este dreptul lui. Trebuie înțeles. Cui nu i s-a întâmplat vreodată să-i vină să-și ia câmpii, să lase totul baltă și să se refugieze pe altă planetă? Mai ciudate îmi par articolele compătimitoare în care Copos este denumit „președinte fondator” al Clubului Rapid. De unde și până unde? Clubul Rapid a fost fondat în 1923 (prima participare în Divizia A: 1932), iar George Copos s-a născut 30 de ani mai târziu. Fondator – zice dicționarul – este „o persoană care fundează, care întemeiază”, iar „a funda” înseamnă „a pune bază, a întemeia, a institui”.
Ce a întemeiat Copos, câtă vreme nici nu se născuse pe vremea când făceau performanță la Rapid Baratky, Dungu, Macri, Auer, Filoti, Ozon, Apolzan, Sipoș, Vetzer &comp.? Tot așa procedau boierii ce dregeau pe ici-colo, în vremurile apuse, câte o biserică și, apoi, înlocuiau chipurile din tabloul votiv și rădeau cu dalta numele ctitorilor din pisania de la intrare, spre a se cocoța în locul adevăraților întemeietori. Mai păstrez un vechi program din vremea în care Teatrul „Giulești” avea sala lipită de zidul stadionului și mi se jucau piesele acolo. Caietul-program al comediei „Fotbal” (recunosc, subțirică!) conține, într-un spațiu publicitar, și un scurt istoric al clubului. În care sunt menționați adevărații fondatori: actul de înființare a fost semnat, în 1923, de maistrul Teofil Covaci și de Grigore Grigoriu, alături de Geza Ginger, strungari la Atelierele „Grivița”. Ăștia-s fondatorii.
Ce a fondat Copos? Poate fondante, fiindcă a fost adus la club abia în 1992 (!), președintele de atunci, Mircea Pascu, motivându-și în presă, după cum urmează, gestul: „L-am adus pentru că dl Copos deținea cofetăria Ana, iar produsele sale erau excelente pentru orice protocol organizat de noi.” Nici că se poate mai clar: cu iaurt, cu gogoșele, te făcuși fondator, Georgică! Toată prețuirea pentru inițiativa și hărnicia lui Copos, care, în 1990 (după cum declara în Evenimentul Zilei) se trezea la 3 dimineața ca să ducă frișca la cofetărie – spre a ajunge să se dedulcească la frișca fotbalului. Numai că, în 1990, Clubul Rapid era treaz de mult; obținuse un titlul de campioană, nouă cupe ale României, două cupe balcanice, ieșise de mai multe ori în Europa (Cupa Cupelor, Cupa UEFA) și fusese de 11 ori vicecampioană națională.
Copos căra bidoanele cu frișcă și habar n-avea că-i… „fondatorul” unui club cu istorie de peste șapte decenii! Sigur că, la urma urmei, nu ne interesează prea mult titulatura ce tinde a i se acorda lui Copos. N-are decât să fie uns mareșal al careului mic, generalissim al vestiarelor, Richelieu al Loteriei Naționale, numai că prea se pare o întoarcere la realitățile veacului fanariot și postfanariot, când rangul în cinul boieresc se cumpăra pe față, la tarabă. Altfel, aburcarea lui Copos în tabloul votiv al Rapidului este emblematică pentru România de azi, unde totul se cumpără și totu-i de vânzare. Dacă și prezumtivii reprezentanți ai nației își cumpără locurile în Parlament, ce să ne mai batem capul cu mânărelile mărunte, la nivel de istorie a cutărei asociații sportive? Dai bani, devii… fondator; nu mai cari frișca, iei frișca. Cât despre amărâții din 1923, Covaci, Grigoriu, Ginger – ce mai vor și ăștia, câți bani bagă-n club, de ce să-i luăm în seamă? Nu vin cu mălaiul? Jos din cadră. Sus Copos!
Nu mai contează că nici Copos nu-și mai dezleagă de multișor punga și lefurile fotbaliștilor nu-s plătite cu lunile. Nici că nu-și declară abandonul, dar nici nu infirmă zvonurile. E dreptul lui să ostenească și, cine mai știe, să se întoarcă la cofeturi. Are îndreptățire și la includerea într-o părticică (neperformantă) din istoria Clubului Rapid. Nici într-un caz, însă, la titlul de „președinte fondator”. E prea de tot!
