Cu iaurt, cu gogoșele…

Avem și acum, ca-n veacul trecut, aceeași românească foame de funcții, demnități și titulaturi, ce exercită aceeași mistică hipnoză. În locul titlului de agă, spătar, serdar, ne stă la dispoziție un magic cuvințel prescurtat, devenit obsesie națională: doctor. Nihil sine Dr.! Între cele două războaie, Universitatea ieșeană acorda 2-3 titluri de doctor pe an (inclusiv cele honoris causa). În zilele noastre, facerea de doctori a devenit industrioasă, atrăgând într-un adevărat vârtej al interesului și oamenii politici – pe care nu-i obligă nici un reglement să posede patalamaua doctoratului, dar și lacome instituții universitare. Iar statul trebuie să bage adânc mâna în peticitul buget, spre a suplimenta cu 15% leafa puzderiei de doctori ce-au ajuns, prin nemăsurată (și unii, prin suspectă) proliferare, să pună în primejdie însăși prestigiul unei titulaturi și unei calități onorante, potrivită, desigur, excepției și nu regulii….
Numai în decursul anului 2007, peisajul cultural-științific al eternei și fascinantei Românii s-a completat și îmbogățit cu 3000 de noi doctori. Cum ar veni, cam câte zece noi căftăniți pe zi! Poți să le pui la îndoială competența? Dinel Staicu, cercetat penal pentru delicte privind economia subterană, a obținut titlul de doctor cu teza intitulată „Economia subterană în perioada de tranziție la economia de piață în România.” Onorabilul Mischie a fost uns doctor în drept cu teza „Deontologia funcționarului public” – fiind cercetat tocmai pentru abuz în serviciu contra intereselor publice, fals în înscrisuri oficiale și uz de fals. Genică Boierică, fost lucrător la un Aprozar, este, acum, doctor în drept și… evazionist fiscal: știința de carte l-a ajutat să delapideze un mizilic de 550 de miliarde! Câteva zeci de mii de titluri de doctor (!!) s-au acordat la noi din 1990 până în 2005, curând urmând să li se adauge încă circa 100 de noi posesori ai patalamalei, membri ai Camerei Deputaților, cu teze de doctorat în curs de finalizare.
Cu atâta amar de doctori, ar trebui să avem cea mai performantă economie, societatea cea mai impecabil organizată, și să șiroiască preste români premiile Nobel! Care-i short-cut-ul către titlul de doctor? La adresa de internet licenta10@yahoo.com citim: „Cumperi trei lucrări de doctorat (cu 200 lei bucata) și primești una pe gratis.” Dacă te adresezi la nr. de fax 0318174183, capeți teza mintenaș: „Am câștigat respectul clienților noștri prin serviciile de calitate pe care le oferim, prin promptitudine, seriozitate și respect. Livrare în toată țara, simplu și rapid, prin e-mail în format doc. MS word, în numai câteva minute de la efectuarea plății.” Iar precizarea finală este de tot hazul… amar: „Nu ne asumăm răspunderea pentru acțiunile utilizatorilor care încalcă normele legale în vigoare privitoare la susținerea oricărui tip de examen.” Cum ar veni, nu-ți cumperi teza de doctorat ca să te procopsești cu-n doctorat, ci așa, de amorul artei, s-o pui cu-n fir de busuioc, la icoană!
Cum urmele acestor tranzacții electronice rămân și pot fi reconstituite, ar fi de așteptat ca DNA să se auto-sesizeze și, ca în cazul permiselor auto măsluite la Pitești, să procedeze la anularea doctoratelor cu teze cumpărate vrac. Aș!… Dar să nu se creadă că un doctorat se rezolvă cu 100 de euro, costul tezei. Universitățile au adulmecat imediat zăcământul aurifer și au stabilit taxe de-ți sare căciula! La ASE București devii doctor numai după ce achiți suma totală de 120 milioane lei (vechi). Celelalte universități nu prea lasă nici ele din preț, solicitând candidatului zeci și zeci de milioane. Nu interesează pe nimeni faptul că, astfel, se barează calea tânărului cercetător studios și lipsit de mijloace, oricât de sârguincios și valoros s-ar arăta acesta. În schimb, se deschide larg pentru al de Mischie, Staicu, Boierică&comp.
Fără îndoială că nu se poate generaliza și dezavua instituția doctoratului în sine, nici concluziona că predomină necinstea și ilicitul. Ajunge, însă, un ciomag la un car de oale, iar între titlul de doctor, în curs de banalizare, înțeles, în zilele noastre, ca argument al validării sociale, dacă nu chiar ca simplu hobby, și reala performanță academică, se cască din ce în ce mai adânc un penibil și ridicol hiatus mioritic. Ca la noi, la nimenea!