Cu Hristos, moartea se conjugă la timpul trecut

„În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain și împreună cu El mergeau ucenicii Lui și mulțime mare. Iar când S-a apropiat de poarta cetății, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, și ea era văduvă, iar mulțime mare din cetate era cu ea. Și, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge! Atunci, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Și a zis: Tinere, ție îți zic, scoală-te! Iar cel ce fusese mort s-a ridicat și a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale. Și frică i-a cuprins pe toți și slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare S-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.” (Învierea fiului văduvei din Nain, Luca 7, 11-16)
Sfintele Evanghelii prezintă lucrarea mântuitoare a lui Hristos în istorie în mijlocul oamenilor și descoperă taina întrupării, morții și Învierii Domnului și taina îndumnezeirii omului. Ele ne descoperă pe Hristos ca Mântuitor, Cale, Adevăr și Viață prin Care omul își găsește izbăvirea de stricăciunea și mortalitatea sa. Persoana lui Hristos, nedespărțită de Sfânta Treime, este centrală în Scripturi, în Tradiție, în dogme, spiritualitate și cult, iar explicația acestei realități este strâns unită cu faptul că, în creștinism, nu ne mântuim printr-o „lege” sau printr-o „învățătură mântuitoare” desprinsă de viața și realitatea personală dumnezeiască, ci ne mântuim prin și în Persoana lui Iisus Hristos, în Biserică, ce decurge ontologic din Hristos.
Robia morții este mărginită
Această perspectivă personalistă pe care o descoperim în toate actele mântuitoare ale lui Hristos o putem identifica și în textul Evangheliei din Duminica a 20-a după Rusalii. În primul rând, este vorba despre o întâlnire. Această întâlnire de la porțile cetății Nain, între Hristos și un tânăr care murise, devine o întâlnire mântuitoare de moarte, înțeleasă ca despărțire a sufletului de trup. Mântuirea, înțeleasă, în acest caz, ca izbăvire de moartea trupului, este rodul unei întâlniri cu Hristos și al unei relații cu comunitatea (mântuirea se realizează în comunitate, în koinonia Bisericii, nu individualist), care însoțea cortegiul și care vibra în comuniune cu suferința văduvei din Nain. De asemenea, mântuirea nu vine prin om și de la om, ci vine de la Dumnezeu făcut om pentru noi, intrat în planul nostru uman, în relație cu noi, în vederea ridicării noastre spre El. Intrarea lui Hristos în relație cu oamenii arată că Fiul lui Dumnezeu asumă umanitatea noastră și ia parte la suferințele oamenilor, nu rămâne indiferent față de suferința celor din jurul Său. Imaginea întâlnirii de la poarta cetății Nain ne descoperă, pe de o parte, „robia morții”, care însoțește pe om încă de la nașterea lui în această viață – bolile și suferințele încă de la naștere sunt semnele limitelor biologicului din om -, și „dezrobirea de moarte” care se realizează prin Hristos, precum și modul în care Hristos are puterea de a transforma moartea în bucurie prin înviere. Prezența lui Hristos la „înmormântare” înseamnă nădejdea învierii, precum și faptul că orice înmormântare a creștinilor se săvârșește întru nădejdea învierii și a vieții veșnice. Arvuna învierii și a vieții veșnice este oferită încă de aici, în Taine și mai ales în Liturghie, ca pregustare și pregătire a omului pentru biruința morții în trupul său prin asceză și moștenirea Împărăției.
Evanghelia descoperă două prefigurări care au legătură cu Iisus Hristos. În primul rând Hristos este prefigurat în prorocul Ilie care mergând, la îndemnul lui Dumnezeu – adică ascultând de Dumnezeu așa cum Hristos ascultă de Tatăl, împlinește voia Tatălui -, la o văduvă din Sarepta Sionului înviază pe fiul acesteia. Mama tânărului din Nain era văduvă! În al doilea rând, imaginea scoaterii tânărului din Nain în afara cetății pentru a fi înmormântat trimite spre moartea pe Cruce și înmormântarea lui Hristos în afara cetății. Completarea imaginii rezidă în asemănarea văduvei din Nain cu Maica Domnului în ceea ce privește înmormântarea Singurului Fiu.
Textul Evangheliei conține în fiecare cuvânt o adâncime de negrăit și o unitate cu întreaga iconomie a lui Dumnezeu față de creație – om și cosmos – exprimată în Sfânta Scriptură.
Ne vom opri la trei aspecte și cuvinte care credem că ilustrează nucleul întâlnirii dintre Hristos și tânărul din Nain.
Primul este legat de pasajul unde se amintește că I s-a făcut milă și a zis nu plânge. În acest text ni se descoperă mila lui Dumnezeu față de situația în care omul ajuns prin neascultare (consecința neascultării este căderea, iar cea mai mare consecință a căderii este moartea). Dumnezeu limitează moartea omului când o îngăduie (pentru ca răul să nu fie fără de moarte) și o învinge în Hristos (în condițiile ei) pe Cruce. De aceea, Hristos îi spune femeii „nu plânge”. Adică, moartea nu înseamnă dispariția omului, ci mutarea, trecerea dintr-o lume stricăcioasă și trecătoare într-o lume nestricăcioasă și netrecătoare. Învelișul cosmic, pământesc, mortalitatea, hainele de piele sunt lăsate în mormânt.
Despărțirea este doar trupească, iubirea plină de credință – punte între cele două realități – garantează o legătură spirituală personală neîntreruptă, indicată și de pomenirea cu numele – numele desemnează persoana – în slujbele Bisericii. De aceea, „nu plânge!” Într-o perspectivă mai adâncă, „nu plânge” ilustrează cele care se vor întâmpla după moartea pe Cruce a lui Hristos și punerea în mormânt. Prin Învierea lui Hristos, există și învierea morților, Hristos făcându-Se începătură a învierii noastre. Aducerea la viața pământească a fiului văduvei din Nain este o minune care se deosebește de Învierea pe care Hristos o deschide ca realitate cu totul nouă înaintea omului. Readucerea la viață a tânărului din Nain este o prefigurare a Învierii lui Hristos și a lucrării Duhului Sfânt în oameni pentru învierea de obște.
Învierea, răspunsul lui Hristos la problema morții
Al doilea aspect este subliniat în cuvintele „S-a atins de coșciug și a zis: Tinere, ție îți zic, scoală-te!” Aici descoperim lucrarea mântuitoare, nemijlocită a lui Hristos. „S-a atins” de coșciug, care conținea rămășițele pământești ale unui om, arată asumarea (atingerea) umanității căzute afară de păcat și învierea, îndumnezeirea și înălțarea acesteia în Hristos. Chemarea la ridicare din stricăciune, din moarte, la înviere a unui tânăr rămâne un mesaj cutremurător și plin de speranță, în toate vremurile, până la sfârșitul veacurilor. Evanghelia de astăzi arată că ridicarea din moarte, adică răspunsul la întrebarea fundamentală a lumii, nu se poate realiza decât prin și în Hristos. Răspunsul la problema morții nu poate fi dat autonom, fără Hristos, ci prin recursul la Persoana lui Hristos, hristologia fiind premisa oricărei antropologii. Această atingere a lui Hristos o putem înțelege ca o realitate vie, transfiguratoare, ca o prezență îndumnezeitoare în Biserică, în cult, Liturghie, icoane, cruce și sfinte moaște.
Întâlnirea cu Hristos ne dă verticalitate duhovnicească
Ultimul aspect se referă la faptul că cel care fusese mort s-a sculat în sus și a început să vorbească. În Hristos, moartea nu mai există, este la trecut. Întâlnirea tânărului cu Hristos – și a fiecărui om – are ca rezultat constatarea că fusese mort și s-a sculat în sus (nu oricum, ci într-o verticalitate) și a început să vorbească, adică să uzeze în mod restaurat de ceea ce-l relaționează cu Cuvântul. Unii sunt morți spiritual, viețuind în păcate și fărădelegi. Întâlnirea lor cu Hristos este o ridicare, o asumare a verticalității vieții prin centrarea în chip cruciform a orizontalității în ea și aceasta aduce familiaritatea vorbirii omului cu Dumnezeu, față către Față. Prima față pe care a văzut-o tânărul din Nain când a fost readus la viață a fost Fața lui Hristos – asemenea lui Adam creat în Rai -, adică Modelul, Arhetipul după care a fost creat și recreat, înnoit, în perspectiva vieții veșnice.
Evanghelia ne descoperă imaginea terifiantă, plină de suferință a omului căzut în stricăciune și moarte și imaginea iubirii milostive a lui Dumnezeu care vine și îl întâlnește pe om pe cărările morții și transformă moartea în înviere și plânsul în bucurie și nădejde. Această imagine pe care Evanghelia o așază în mintea și inima noastră descoperă răspunsul la frământata întrebare despre moarte, răspuns pe care îl putem descoperi în Hristos, Care a biruit moartea și ne-a arătat cum să o biruim și noi. Moartea pentru noi este o „cruce” – despărțirea sufletului de trup este o suferință și o durere, ultima suferință din această viață, o cruce pe care trebuie să o asumăm pregătindu-ne -, iar moartea pe Cruce a lui Hristos devine nu doar biruință asupra morții, ci și model de trecere a noastră prin „crucea” morții. În lumina Învierii lui Hristos, care înseamnă începutul unei noi vieți, se descoperă taina morții ca împlinire a vieții, ca trecere dincolo și adâncire a comuniunii nesfârșite cu Preasfânta Treime.
(Sursa: Ziarul Lumina)