Cu fiecare dintre cei…

Nu știu cum se face, dar mereu scriu despre morți; mai sunt și autorul romanului „Pompe funebre” (Ed. Dana Art, 2012), așa că mă tem să nu intre lumea la idei: n-or fi astea semnele unei ascunse forme de bizară necromanie? Pe de altă parte, când vezi cum mereu dispar, totdeauna pe neașteptate, oameni pe care i-ai prețuit și care, fără îndoială, au lăsat o fărâmă de lumină în istoria clipei, n-ai cum să te ascunzi sub protecția dictonului „morții cu morții, viii cu viii”, rămânând nepăsător, rece și fals optimist precum fotbaliștii după 0-3 – „ce să facem, mergem înainte!” Sigur că viața își vede de drum, sigur că uitarea este scrisă în legile omenești, dar la fel de sigur este că fiecare plecare definitivă rupe câte ceva și din făptura apropiaților rămași, prin grație divină, să facă umbră pământului.
Am mai citat strofa lui Eftimiu; o transcriu încă o dată, fiindcă simplitatea și limpezimea ei armonioasă ar îndritui-o să figureze drept motto oricărui necrolog: „Cu fiecare dintre cei / De care moartea ne desparte / Plecăm și noi, lăsând o parte / În fiecare dintre ei…” Da-i o introducere prea lungă, așa că mă grăbesc să rezum cele ce urmează: a plecat pentru totdeauna regizorul și scriitorul Bogdan Ulmu. Profesor la Academia de Arte, conducător de doctorate, a publicat aproape 4.000 de articole diverse și câteva zeci de cărți (ultima, cu amintiri din teatru, i-am comentat-o nu demult în această rubrică). Este și autorul (regizorul, adică) a circa 140 de spectacole pe scenele unor teatre profesioniste. Duminica trecută urma să culeagă meritate aplauze după premiera cu „Noaptea furtunoasă” la Ateneul Tătărași; a murit sâmbătă. Premiera nu s-a contramandat: comedie printre lacrimi! În aprilie, Bogdan împlinise 65 de ani. Spre a marca momentul aniversar, revista „Cronica veche”, din redacția căreia făcea și el parte, a plănuit să-i consacre în numărul 5, aflat sub tipar, o pagină deschisă cu interviul căzut în sarcina sus-semnatului. Până atunci, mai nimic alarmant, doar că sărbătoritul părea tot mai rezervat și mai posomorât, afișând o mină total deosebită de aceea bine cunoscută a ludicului declarat.
Am încercat să-l descos. Iată răspunsul, ce pare a veni de dincolo de mormânt: „Ludicul este un sentimental. Deci, e normal să aibă sclipiri triste. E firesc să fie grav, alternativ. Numai superficialii cred că ludicul este un ins care râde ca prostul toată ziua. Eu chiar cred că râd foarte rar.” Cum se vede, un răspuns-eschivă. Bogdan va fi mai deslușit în cazul întrebării „Ai regrete? Ce regreți?” Iată: „Orice intelectual autentic are regrete. Sunt atâtea de regretat! Lipsa gloriei, relația instabilă cu fericirea, moartea soției, faptul că s-a instalat în mine o oboseală neproductivă, o pălire a chefului de viață de altădată… Am ajuns în neinteresanta postură de-a dori doar să supraviețuiesc.” N-am acordat prea mare atenție acestor confesiuni triste și alarmante, considerându-le mai degrabă un mic alint la o răscruce de vârstă: „Cum privești cei 65 de ani împliniți, ca pe un prag sau ca o bornă oarecare?” „Îi privesc chiorâș: sunt neverosimili. Nu-i simt – e banal ce spun, dar nu mă simt de 65. O dovadă că i-am împlinit: sănătatea care a început să scârțâie. O senzație festivă nu s-a instalat în forul meu interior.”
Nu s-a sfiit să vorbească, precum la un sever bilanț, și de eșecuri: „În orice carieră descoperi eșecuri: sunt inevitabile. Până în 1989 mai făceam spectacole mediocre fiindcă mi se cerea. Dar am făcut vreo două-trei și după 1989, când nu mi s-a mai cerut. De ce? Greu de spus…” Probabil că trebuia să acordăm mai mare atenție tonalității negre-cenușii a acestor mărturisiri; n-am bănuit că, de fapt, interviul își revendica, în subtext, chenar de doliu. Îl recitesc acum și parcă aud vocea care, săptămâna trecută, mi se căina la telefon: „La ultimele 5-6 întrebări nu mai răspund. Nu mai pot. Crede-mă, nu mai pot.” Mi-am zis că-s temele cumva deranjante și încearcă să le evite. Dar nu: Bogdan Ulmu chiar nu mai putea ține condeiul: era pe moarte. Odihnește-l, Doamne!
P.S.
L-am ocărât degeaba pe ambasadorul Klemm: aflu că n-a vorbit în română (încă nu ne știe limba), ci în engleză – „As allies, as partners belive it is very important to consult…” – evident, n-avea cum să încapă aici nici un nenorocit „ca și” de Mandravela; de altfel, nici nu cred că limba lui Shakspeare îngăduie astfel de stupide intruziuni ilicite. L-a băgat silnic în traducere râvna bleagă a traducătorului care a preluat textul original, transferând în contul altora propria lui prostie. Nu-i de-ajuns că ești tu incult sadea, mai pocești și imaginea cui nu merită!