Dacă un drumeț străin ar fi făcut un tur, fie el și televizat, prin orașele României, cu ocazia Zilei Naționale sărbătorite recent, ar fi rămas cu cele mai stranii și neplăcute impresii despre poporul nostru.
În primul rând, l-ar fi frapat că avem reprezentanți care nu sunt în stare să lege două vorbe liber, nici măcar când în discuție este dragostea de patrie. De la președintele țării până la ultimul primar de municipiu, toți oficialii și-au citit discursurile de pe foiță. Ziceau ei acolo câte o frază cum că e nevoie de unitate între toți românii – ce enormitate sforăitoare! – și imediat aplecau ochii pe fițuică, pentru a găsi fraza următoare. Venea la rând o rostire despre Regele Ferdinand, apoi încă o ocheadă era aruncată, pentru a pescui altă rostire, despre marea familie europeană, în care ne simțim cu toții atât de mișto, că n-am pleca să ne pici cu ceară. Fără fițuici, reprezentanții noștri ar fi rămas muți ca niște lebădoi.
A doua chestiune frapantă este desfrâul final închinat crăpelniței și udăturii. O sărbătoare națională, din care nu se putea ca mațele să nu fie sărbătorite, de unde doar săracul ficat a ieșit cam șifonat. Meniul uscat a fost bătut în cuie, el bazându-se pe fasole și cârnați cu usturoi, sprijinit din ariergardă de udătura constând din vin fiert și/sau de țuică la fel de fiartă.
În ochii unui drumeț străin, părem, în mod sigur, un popor de nehaliți. Tot drumețul respectiv ar trage concluzia că imnul țării poate fi folosit ca un bun aperitiv, care deschide gustul și pofta de ingurgitare. Rezultă un chiolhan stradal, desigur, dar un chiolhan sub drapelul național. Pe fețele românilor petrecăreți, culorile roșu, galben și albastru se aliniază una după alta, ca pe drapelul cu care atâta de mândrim.
Ce a rămas după sărbătorirea Zilei Naționale? Păi, cam ce rămâne după ce exagerezi cu fasolele. Știți dumneavoastră ce, pardon.
