„Un lucru nu înțeleg, a spus Bulă. De ce, la alții, unde e atât de rău, e atât de bine, și la noi, unde e atât de bine, e atât de rău.” Acesta era unul din paradoxurile comunismului. Spuneam despre noi că e bine și, de fapt, era rău. Iar despre Occident spuneam că e rău, și, de fapt, toți știam că e bine. Pentru că tot se discută despre Crimele Comunismului în aceste zile (și, după părerea mea se discută puțin, cam cu juma de gură!), ar trebui să punem în balanță și sechelele psihice ale regimului de tristă (uneori chiar veselă!) amintire. Regimul de până-n 89, decembrie, a lăsat mulți români cu bubă la cap. Ce fel de bubă? Un fel de gândire dublă, un fel de schizofrenie socială. Nu sunt medic, nu pot să pun cu exactitate diagnosticul. Dar pot descrie boala, așa cum o văd eu, așa cum mă afectează pe mine.
Una gândeam, alta spuneam. Asta definește cel mai bine această gândire dublă. Presa vuia de realizările, de succesele economiei socialiste, iar magazinele vuiau de cozi. Vă mai amintiți de cozi? Am mai spus-o, tot aici, dar în alt articol, că, din când în când, ar trebui să ni se mai servească niște cozi ca să nu uităm. Erau acele coloane (ne)organizate de oameni care așteptau să „se bage” ceva. Niște pui „frații Petreuș”, niște „adidași” de porc, mă rog, ceva simboluri ale belșugului și bunăstării socialiste. Culmea e că nu se știa, cu precizie, „ce se bagă”. Te puteai așeza la o coadă pentru pui și, până la urmă, să te alegi cu niște salam. Sau cu o sticlă de Rom havana. Ori, cine știe, chiar ciocolată chinezească. Era o lume minunată, în care nu te plictiseai. Găseai mereu o coadă la care să te distrezi așteptând.
Chiar circula un banc despre o bătrânică lovită de o mașină. Când se ridică de jos, privindu-și plasa goală, bătrânica spune: Vai de mine, acum nu mai știu, mergeam la cumpărături, sau veneam de la cumpărături! Unul din reflexele create atunci chiar acesta era. Te opreai unde vedeai o coadă și te așezai să prinzi ceva. Ceva care „să se dea doar o bucată să ajungă la toată lumea”. Așa suna democrația cozii.
Asta este cea mai veselă dintre bubele de la capul românilor. Pentru că au mai existat și altele. Multe. Care nu s-au vindecat încă, le mai purtăm cu noi și după 16 ani de tranziție. Frica, de pildă, frica zilei de mâine. O zi pe care numai statutul de slujbaș la stat ți-o putea garanta. De aceea există oameni care se mulțumesc cu un salariu mic „dar sigur” și nu concep că ar putea face și altceva, pe mai mulți bani. De atunci, de când „se băga” ceva la cozi, românii așteaptă „să li se dea, să li se facă, să li se asigure”. Și această atitudine face parte din buba la cap.
Așa că, trebuie să mă credeți, nu e nevoie doar de un Institut care să inventarieze Crimele Comunismului. Ne-ar mai trebui și un cabinet psihiatric uriaș în care să încercăm să scăpăm de sindromul gândirii duble. Să ne așezăm, din nou, la o coadă, unde să se bage calmante!
