Cu cine?

Există situații în care fotbalul bate și filmul, și viața, și din care oricât ai încerca o ieșire, aceasta pare imposibil de găsit. De fapt, voiam să spun altceva: anume că există posibilitatea să ai un lot de fotbaliști cu totul excepțional, dar o chiflă de antrenor, și atunci cum naiba să aștepți orice fel de performanță? De asemenea, se poate și invers: să ai ca antrenor un geniu, fie el Pep, Klopp sau Mourinho, dar fotbaliștii din lot să fie niște murături, iar rezultatul nu poate fi decât același ca mai sus. În sfârșit, cea mai nenorocită variantă: să ai o panaramă de antrenor și niște deșeuri în lot, ceea ce anulează orice discuție despre scor, performanțe și, în general, despre fotbal. Ei bine, cam despre așa ceva e vorba la Steaua zilelor noastre, care e mai degrabă vai de steaua ei. Nu reiau impresiile de la partidă pierdută cu Mediașul, despre care optimiștii fără frontiere au băgat din nou textul cu jocul la derută, ca să nu se prindă spionii lui Zurich ce zace-n ghetele împiedicaților și în neuronul lui Reghecampf. Numai că și ei, fani până la moarte, și noi, telespectatori transformați în victime colaterale, ne-am convins alaltăieri seară că Steaua n-avea nimic de ascuns în meciul cu Mediaș, în care a jucat oricum mai bine decât cu elvețienii. Nu mă poate contrazice nimeni când spun că fără Niță prin minutul 20 ar fi putut fi deja cam 1 – 4, presupunând că Adi Popa ar fi știut că aia rotundă care vine spre el nu e o bilă de bowling de care să te ferești, ci o minge pe care orice biped normal ar fi băgat-o în poartă. Iar Popa e acum un fel de simbol al Stelei, ba chiar și al Naționalei, ceea ce explică în mare măsură de ce nu reușim să batem pe mai nimeni, nici la club, nici la națională. Peste toate, boala psihică a cărei simptomatologie este foarte ușor de sesizat: conduci cu 1 – 0, mai sunt câteva minute și se termină 1 – 1. Și la club, și la Națională, adică la echipele-fanion ale fotbalului românesc. De unde și concluzia că acest tip de fotbal, românesc, ar trebui jucat mai rar pe stadioane și mai frecvent în curțile spitalelor de psihiatrie.