Întrebarea din titlu este brutală și aș fi preferat să nu am ocazia de a o pune într-un articol. Realitatea globală și cea din apropierea granițelor noastre a impus o altfel de abordare a politicii de securitate națională, dar și în cadrul alianței politico-militare din care facem parte (NATO). Evoluțiile din zonă au impus o politică urgentă de înarmare și de creștere a cheltuielilor militare la care a trebuit să ne aliniem și noi. Efortul financiar și adaptarea industriei la cerințele pregătirii pentru un conflict (puțin probabil, dar nu exclus) trebuie însoțite și de conștientizarea populației pentru un astfel de scenariu. Cine o va face și care sunt mijloacele?
Am beneficiat de o perioadă de pace în Europa de 80 de ani, garantată de „umbrela nucleară” americană și de un echilibru de putere (aproximativ) între cei doi poli mari de putere (superputerile SUA și URSS). Prosperitatea, confortul și asigurarea siguranței statale și personale au determinat neglijarea apărării și „pierderea”, pentru imensa majoritate, a spiritului militar. Este bine? Este rău? Este realitatea!
De această situație profită, mai nou, foarte agresiv dictatorii din est care au declanșat, după ani buni de „război hibrid”, o invazie pe față în Ucraina, dar și atacuri teroriste în Orientul Mijlociu și Africa sau au ridicat amenințările la adresa vecinilor la nivel maxim. Asistăm la ofensivă totală asupra regimurilor democratice sau în curs de democratizare. Sper să fie și ultima!
Ne-am trezit „din pumni”? Se pare că da. Rezistența Ucrainei, convertirea industriei spre producția de război și o schimbare clară a discursului politic al liderilor din țările democratice ne demonstrează acest lucru. Erorile „pacifiste” din trecut trebuie clar recunoscute și corectate. Spre exemplu, dacă în 1994 Ucraina nu ar fi fost forțată să cedeze armele nucleare de pe teritoriul său Rusiei, sub garanția integrității teritoriale angajată de SUA și Marea Britanie, invaziile din 2014 și 2022 ar mai fi avut loc? Nu cred! Pacea la „umbra” rachetelor nucleare s-ar fi menținut!
Revenind pe meleagurile noastre, se impune o întrebare, cine mai sunt războinicii României? În primul rând, ne gândim la militari profesioniști (unii cu stagiul în „teatre de război”) sau la cei puțini (foarte puțini) voluntari care apără Europa în Ucraina și cam atât. Nu mă feresc să spun că militarii „detașați” în Irak, Afganistan, Angola sau Bosnia au fost atrași de câștigurile bănești importante (nu îi condamn) și mai puțin de posibilitatea câștigării unei calificări deosebite într-un conflict real.
„Războinicii” din politică, care invocând patriotismul și dorința de libertate ne „fericesc” cu mesaje, nu au credibilitate, dar trebuie să treacă peste tradiționala adversitate față de militari și să facă un „front comun” în aceste momente critice. Cer prea mult? Nu cred.
Vulnerabilitatea națiunii în fața amenințării cu un război este exploatată ticălos de politicieni, pe care îi suspectez că „defilează” sub un alt drapel decât cel al României. Aici, instituțiile statului (ce frumos sună sintagma) ar trebui să se manifeste. Duhnește oribil a trădare de țară! Sunt clar „pușcăriabili”!
Alianțele la care aparținem (UE, NATO) sunt garanți ai siguranței naționale, dar nu ne exonerează de o responsabilitate proprie majoră. Articolul 5 (celebru) din tratatul NATO trebuie corelat și cu articolele 3 și 4, care impun pregătirea și dotarea forțelor armatei naționale, măcar pentru o perioadă suficientă pentru ca partenerii să intervină. Va trebui să mergem la război? Nu cred! Pentru a fi siguri însă trebuie să ne pregătim militar și psihologic! Nu avem de ales în acest moment.
