Cu ce IQ dăm în gropile istoriei?

Sorin Alexandrescu, în „Paradoxul român”, Ed.Univers, București, 1998, pleacă într-un voiaj de plăcere prin istoria politicii românești înarmat cu a sa hermeneutică istorică personală iar la p.221 ajunge la concluzia că fenomenul paradoxului român constă din lipsa de coerență și de finalitate logică de facto a istoriilor dreptei și respectiv ale stângii românești. Pe de o parte autorul constată că «noi am avut o autentică revoluție de dreapta care n-a ajuns însă la putere pentru că a fost zdrobită de Carol și de Antonescu», dar pe de altă parte, zice autorul, noi nu am avut o autentică « revoluție de stânga, în schimb am avut un regim totalitar comunist de jumătate de secol». Totuși, pare să nu observe autorul, istoria dreptei, ca și istoria stângii românești, au ajuns două antologice bizarerii ce sunt pline de utopici vehemenți, de radicali și de violenți, suficient de fanatizați de un context european și doctrinar care i-a și emanat și impus, prin excese de temperament și nervozitate politică. Ce-ar fi fost dreapta românească fără nazismul german? Ei bine, ar fi fost un teatru național justițiar ritual, cu costume din epoca Vlad Țepeș și naționalism aproape american, dar evident cu totul altceva decât o instituție a asasinatului și a holocaustului la care a ajuns. Ce-ar fi fost stânga românească fără pompa bolșevică de după Yalta, care a injectat în România extrema stângă și a impus-o cu tancurile rusești (la fel de dur ca și astăzi, când efectul de pompă rusesc asupra României stă la mâna lui Putin care nu-și desprinde mâna de pe robinetul de gaz(prom) și nici gheruța voroniano-kaghebistă de pe Moldova)? Evident că ar fi devenit o stângă franceză, cochetă și apetisantă, fără a atinge tabloul clinic al euthanasiei de gulag cu care ne-a gratulat o jumătate de veac.
Lecția acestui bizarerism politic de la noi este că am avea nevoie de materia psihică, educațională și culturală în stare a atenua o anumită vocație etnică ce transformă orice direcție românească (fie ea de dreapta sau de stânga) în extremism, punându-ne în pericol pe toți. La baza acestui mecanism nu stă întotdeauna un context internațional chipurile imposibil de evitat, ci de-a dreptul prostia și incompetența autohtonă atunci când își adjudecă nestingherite deciziile naționale. Prostia aceasta e, ca și incompetența, atât de greu de ascuns în societatea comunicațională de azi, când liderii sau partidele nu-și mai pot disimula gogomăniile, atunci când ele există, cum nici inteligența, dacă ea se arată prin bestiarul politic. Ioan Pop remarca și el undeva faptul că „cel mai mare succes al prostiei a fost și este acela al înhămării în generosul ei proiect a multor inși inteligenți. Ca să se impună ca proiect, ca paradigmă, ca virtute à rebours, prostia are totuși nevoie de anumite inteligențe, care sunt de obicei acelea carente la capitolul morală și caracter. Proștii știu că pot conta sigur pe inteligențele fără scrupule, pe famelnicii de ocazie, pe mercenarii spiritului”. Într-adevăr, la noi „inteligența, valoarea de orice fel, bunul-simț au ajuns aberații, de nu chiar delicte.”
În lumea românească de astăzi, lucrul care produce turbare nu este, așa cum s-ar crede, lupta anticorupție ori lupta împotriva lipsei de justiție a Justiției mafiote, ci mai ales tensiunea generată de confruntarea reală dintre valori politizate până la absurd. E bine? Nu e bine deloc. Asta chiar că e o prostie mare cât carul. O prostie care distruge tot ce atinge, fiind un demers sinucigaș. (În fond, se și spune că suntem o națiune depresivă și că tindem să-i ajungem din urmă pe unguri la poftele autolitice, însă românească de-a dreptul este nu punerea individuală a ștreangului de gât ori a pistolului în cerul gurii, ci îndeosebi sinuciderea colectivă prin prostie. Vezi, mai recent, așa zisul „război între Palate” care deprimă un popor întreg și îl ruinează psihic și moral, și care este de fapt un spectacol cu protagoniști absolut nebuni de legat, maniacali și isterici, adică niște cazuri tipice în care deficitele afective au anulat inteligențele jucătorilor politici, lăsându-i în fața vieții proști ca gardul.) Așadar, paradoxul românesc nu e în inadecvarea tandemului dreapta-stânga, ci în bizareria relației dintre inteligența și prostia cu rol în decizia publică.
Iată de ce pretind eu politicului românesc, fie el de dreapta ori de stânga, să se subordoneze intelighenției adevărate și să și-o însușească, alături de meniul moral complet, iară nu invers. Intelighenția, necontaminată de somnambulismul politic (cel atât de neplăcut vizibil în parlamentul sforăitor și obez al românilor), veghează mai mult, căci e neatinsă de belferie, e cu mintea clară. Politicianul nostru ar trebui să ia aminte la această claritate și să se înfrupte din ea, sporindu-i utilitatea publică prin spiritul său decizional și intrepid. Până când, însă, nu vom regăsi în clasa politică oamenii lucizi și onești pe care îi generează inteligența atunci când nu se supune prostiei, n-avem pricină de liniște.