Cu candidatul la psihiatru

Vorbeam zilele trecute cu directorul unei firme de consultanță cu experiență în țări cu sisteme de vot uninominal despre campania electorală din această toamnă din România. Pe el îl interesa, printre altele, părerea mea despre situația politică de la noi, eu eram curios să aflu chiar de la el povestea unui succes. Mai exact, voiam să-mi descrie campania pe care o făcuse acum cinci ani pentru un candidat la primăria capitalei statului în care locuia.Stiam câte ceva de la niște cunoștințe comune care mi-o prezentaseră ca pe un succes de proporții, dar acum aveam ocazia s-o aud descrisă direct de la sursă. Candidatul respectiv tocmai suferise o înfrângere usturătoare la alegerile pentru un loc în parlament pentru care cheltuise din averea proprie și câteva sute de mii de dolari. Umilit, frustrat și cu o groază de bani pierduți, omul își juca cumva ultima șansă în politică încercând să câștige o primărie. Povestea succesului are un tâlc aparent banal. Omul nu era capabil să zâmbească, altfel decât oficial sau când trebuia să pozeze. Avea toate calitățile unui bun politician mai puțin pe aceea de a empatiza cu aproapele. Prima lecție pe care avea să i-o predea, odată angajat să-i coordoneze campania a fost chiar aceasta. “ A trebuit să-l învăț să zâmbească pur și simplu. Să învețe să-și exprime liber sentimentele.” povestește interlocutorul meu, care, în final, trage următoarea concluzie grea dar plină de bun simț: cea mai mare problemă a unui candidat e întodeauna candidatul însuși. Exagerând un pic, cheia reușitei unui consultant ține de psihoterapie. Un candidat de succes e în primul rând un candidat cu psihicul sănătos. Mă gândeam, după discuția cu pricina, naiv poate, în ce țară normală am trăi dacă am știi să ne alegem politicienii cu adevărat sănătoși. O spun pentru că, în cei 14 ani de presă pe domeniul politic, am întâlnit și cunoscut într-o oarecare masură zeci de politicieni care mi-au lăsat împresia că nu sunt deloc în regulă cu starea psihică. Nu nebuni, deși unii, poate, în anumite condiții ar vira-o și spre forme ceva mai patologice, ci, hai să zicem, ușor dezechilibrați. N-am să fac greșeala de a da nume aici, pentru că subiectul e suficient de delicat oricum, dar pe unii dintre ei, cu siguranță îi puteți ghici și dumneavoastră. Ce mi se pare mai important e totuși faptul că, iată, acum, în toamnă vom avea pentru prima dată ocazia să ne alegem viitorii parlamentari punând ștampila de vot nu pe o listă de anonimi pe care de regulă îi evaluam funcție exclusiv de sigla unui partid, ci pe un nume care va trebui să ni se arate timp de cel puțin o lună în carne și oase, cu toate calitățile și defectele lui. E o mare șansă, cred, dacă e să ne luăm statutul de alegător în serios, de a fi atenți și de a ne concentra în sfârșit, nu doar pe ceea ce promit candidații la parlament, fie prin vorbe mai mult sau mai puțin meșteșugite, fie prin tot felul de mijloace de comunicare în masă, ci și pe doar aparentele subtilități ce țin de integritatea psihică a celor ce ne cer votul. Poate n-ar strica să avem și un fel de ghid de alegător (cred ca ar putea fi și un succes comercial) elaborat de specialiști în domeniu care să ne descrie într-un limbaj accesibil simptomele candidatului nesănătos. Pentru că nu trebuie să ne amăgim cu propria competență în materie. Politicienii sunt, în marea lor majoritate, oameni inteligenți și dacă au și ceva experiență, știu destul de bine să-și camufleze defectele. Ma gândesc acum doar la un singur tip de simptom, care poate spune mai mult despre un candidat decât un întreg volum autobiografic. E vorba de incapacitatea de a-și reprima tentația de a fi așa zis slobod la gură. În cele mai multe cazuri de care știu eu, avem de-a face nu cu mult apreciata autenticitate ci cu grave carențe de rezistență la de stres. În politică, în ciuda aparențelor, calitatea de a face față situațiilor tensionate e esențială. Un politician ia mereu decizii importante pentru noi toți, dar majoritatea lor se petrec în spatele ușilor închise. Or, odată scăpați acolo, adică odată votați, nu prea mai avem nici un control asupra lor. Tot ce ne mai rămâne e să le suportăm consecințele.