„Crucea stabilește poziția omului în univers” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica a XXX-a după Rusalii

Momentul care face subiectul Evangheliei rânduite a se citi în Duminica a XXX-a după Pogorârea Sfântului Duh, reținută de evangheliștii sinoptici (Matei 19, 16-30; Marcu 10, 17-31 și Luca 18, 18-30), a urmat binecuvântării pruncilor (Luca 18, 15-17), indicați drept modele pentru cei care vor să dobândească Împărăția lui Dumnezeu; pericopa evanghelică ne atrage atenția asupra primejdiei bogăției.
Mișcat de cele văzute și auzite, un tânăr bogat, în versiunea Sfântului Evanghelist Matei, unul din mulțime, în versiunea Sfântului Evanghelist Marcu, ori un dregător, în versiunea Sfântului Evanghelist Luca, a venit la Iisus și, plecându-și genunchiul, i-a zis: „Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața de veci?” (Luca 18, 18). Întrebarea pusă arată că era un tânăr cu preocupări serioase.
Modul lui de adresare I-a atras atenția lui Hristos. Este știut faptul că, la evrei, dreptul de a stabili condițiile în care cineva putea dobândi viața de veci aparținea doar lui Dumnezeu. Or, tânărul, încredințat că Iisus este deplin autorizat să-i dea cele mai bune sfaturi, apelează doar la bunătatea Lui. Însă Hristos nu îngăduie să se aducă vreo știrbire bunătății lui Dumnezeu și, din acest motiv, îi arată că El nu este ca ceilalți învățători de lege, care acceptau cu prea multă ușurință apelativul „bun”, uitând că Dumnezeu este izvorul înțelepciunii. Din acest motiv, îi atrage atenția: „Pentru ce Mă numești bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu.” (Luca 18, 19). Și îndată Hristos l-a trimis la poruncile Legii, date de Dumnezeu prin Moise, spunându-i: „Iar de vrei să intri în viață, păzește poruncile” (Matei 19, 17). Atunci, dregătorul, neștiind la care porunci face trimitere, L-a întrebat pe Hristos: „Care?”
Întrebarea era îndreptățită, întrucât cărturarii împărțeau poruncile Legii în porunci mari și mici. Însă nu spuneau care dintre ele sunt poruncile mari și care sunt cele mici. Or, pentru a dobândi viața de veci era suficient, afirmau ei, să împlinești doar poruncile mari. Așa se face că Hristos i le-a enumerat: „Să nu ucizi, să nu săvârșești adulter, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” (Matei 19, 18-19).
Hristos nu face altceva decât să-i amintească poruncile din Decalog, de la a VI-a la a IX-a și porunca a V-a (Ieșirea 20, 12-16; Deuteronomul 5, 16-20). La acestea adaugă porunca a X-a (Ieșirea 20, 17 și Deuteronomul 5, 21), formulată însă altfel: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 19, 19), căci numai cel ce își iubește aproapele nu poftește nimic din cele ce îi aparțin. De remarcat este faptul că iubirea de Dumnezeu nu era inclusă în porunca iubirii aproapelui (Leviticul 19, 18), deși erau numite în mod nedespărțit.
Tânărul le-a ascultat, nefiindu-i străine; referatul reține precizarea lui, că le-a păzit din tinerețile sale (Luca 18, 21). Și, totuși, el era dezorientat; nu se putea defini. Trecea printr-o criză de identitate. Simțea că cele impuse de legea mozaică, împlinite cu toată acribia, nu sunt suficiente. Se temea că poate îi scăpase din vedere vreo poruncă. Așa se și explică rostul întrebării adresate lui Iisus și de ce căuta un răspuns pertinent, mai ales că sesizase disponibilitatea lui Hristos de a lega o discuție cu el.
Văzându-i dorința de a ști ce-i mai lipsește ca să dobândească viața de veci, Hristos l-a privit „cu dragoste” (Marcu 10, 21) și i-a spus: „Încă una îți lipsește: Vinde toate câte ai și le împarte săracilor, și vei avea comoară în ceruri; și vino de urmează Mie.” (Luca 18, 22). Consemnarea evanghelistului Marcu punctează mai clar perspectiva: „Un lucru îți mai lipsește: Mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor, și vei avea comoară în cer; și apoi, luând crucea, vino și urmează Mie” (10, 21). Adică, realizează-ți coordonatele personalității tale după modelul Crucii lui Hristos. Căci „plinirea Legii” este Hristos.
Paradoxul este că desăvârșirea cerută de Dumnezeu nu constă în păzirea tuturor poruncilor, ci în eliberarea întregului om de lucrurile care îi leagă libertatea, care constituie o piedică în calea desăvârșirii. De remarcat este și faptul că drumul spre Împărăția lui Dumnezeu trece exclusiv pe la poarta săracului.
Din păcate, spusele lui Hristos l-au întristat foarte tare pe tânăr și l-au făcut să plece mâhnit (Luca 18, 23). Sperase să i se fixeze condiții mai ușoare pentru a dobândi viața veșnică. I s-a descoperit tocmai antipodul, și anume că trebuia să iasă din lumea avuțiilor pentru a intra în lumea Duhului, eliberându-și sufletul de legăturile bogățiilor materiale. Or, pentru iudei, bogăția era semnul binecuvântării, iar sărăcia, al blestemului.
Spunându-i: „Ia crucea și urmează Mie”, Hristos i-a sugerat să moară mai întâi patimii avuției și numai după aceea, lepădându-se de sine, să-și ia crucea și să Îi urmeze (cf. Matei 16, 24); este același sfat pe care îl dăduse și ucenicilor Săi.
Numai că dregătorul „auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat” (Luca 18, 23). Avea multe avuții, pe care le poseda cu patimă; de aceea, la gândul că le va pierde, s-a întristat de moarte. Nu putea înțelege revendicarea totală a lui Dumnezeu, pentru întreg omul și nu doar pentru anumite manifestări ale sale. Și aceasta pentru că religiozitatea lui nu era totală, ci parțială și fragmentară, rezumându-se doar la o parte a vieții sale.
„Și văzându-l întristat, Iisus a zis: «Cât de greu vor intra cei ce au averi în împărăția lui Dumnezeu».” (Luca 18, 24). Greu, dar, totuși, vor intra!
Averile au o deosebită însemnătate asupra sufletului. Te pot mântui sau te pot osândi. Când le idolatrizezi, ele devin păguboase (Efeseni 5, 5), căci întotdeauna „a avea” domină asupra lui „a fi”. În acest sens, Mântuitorul Însuși a atenționat: „Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului decât să intre un bogat (zgârcit, n.n.) în Împărăția lui Dumnezeu.” (Matei 19, 24).
Solomon învață: „Nu zăbovi a face bine celui ce are nevoie, când ai putința să-l ajuți. Nu spune aproapelui tău: «Du-te și vino, mâine îți voi da!», când poți să-i dai acum.” (Pilde 3, 27-28).
Or, cel bogat trebuie să se subțieze atât de mult, adică să renunțe la cele care îi fac plăcere, încât să devină transparent lui Dumnezeu. Din acest motiv, când bogățiile sunt folosite în scopuri filantropice, ele asigură un loc în veșnicie (Luca 16, 9).
Prin urmare, sărăcia de bună voie nu este o poruncă, ci un îndemn, pentru cel care râvnește desăvârșirea.
Auzind Apostolii cele spuse de Iisus, s-au mirat: „Și cine poate să se mântuiască?” (Luca 18, 26). Raționamentul lor era simplu: Dacă cei avuți, care aveau posibilitatea să îndeplinească toate cele poruncite de legea mozaică, numai cu mare greutate se pot mântui, iar cei săraci, neavând posibilități materiale, nu pot împlini Legea, cine se mai poate mântui? Atunci, Iisus i-a asigurat: „La oameni aceasta este cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință.” (Matei 19, 26).
Deci, Dumnezeu poate să-i mântuiască și pe unii, și pe alții, cu o singură condiție: să creadă în El. Căci mântuirea nu este rezultatul lui „Ce să fac?”, ci darul bunătății lui Dumnezeu, fiindcă „nimeni nu este bun decât unul Dumnezeu” (Marcu 10, 18).
Însuflețit de răspunsul lui Iisus, Petru se interesează de răsplata pe care o vor primi ei, apostolii, cei care „lăsând toate ale noastre, am urmat Ție” (Luca 18, 28). Domnul îi asigură că lepădarea lor de toate cele lumești și urmarea Lui nu va rămâne nerăsplătită, căci „nu este nici unul care a lăsat casă, sau femeie, sau frați, sau părinți, sau copii, pentru Împărăția lui Dumnezeu, și să nu ia cu mult mai mult în vremea aceasta, iar în veacul ce va să vină, viața veșnică” (Luca 18, 29-30).
Sfântul Evanghelist Matei consemnează drept recompensă așezarea lor pe cele douăsprezece scaune ale celor douăsprezece seminții ale lui Israel la „înnoirea lumii”, adică la a doua venire a Mântuitorului și învierea cea de obște (Matei 19, 28), în calitate de judecători.
Va fi o răsplată pe pământ, în această viață, constând în bunuri spirituale, capabile să aducă sufletului mai multă bucurie decât cele materiale, și anume Biserica (Marcu 3, 31-35), și una în viața de după moarte, și anume prietenia veșnică a sufletului cu Dumnezeu, Cel care dăruiește omului viața veșnică încă din prezent, pentru a se continua în viitor, fără a fi întreruptă de faptul biologic al morții fizice.
Pentru a dobândi însă toate acestea, să ne întipărim în minte și în inimă îndemnul de a-L urma pe Hristos pe drumul cel greu al lepădării de toate și al asumării Crucii. Nu-l ignorați!