Crucea – singurul loc în care omul se putea întâlni cu Dumnezeu

Pentru a înțelege ceva din Taina Crucii ca stație de neevitat pe traseul mântuirii, e nevoie să ne întoarcem cu mintea acolo de unde a început totul. Gestul protopărinților Adam și Eva de a nu asculta de Dumnezeu și de a mânca din fructul oprit, încăpățânarea lor de a nu-și asuma și recunoaște vina, acestea au a produs o adevărată „mutație” ontologică. Mai întâi „au murit” sufletește, mintea lor s-a întors de la cele cerești la cele pământești, de la harul dumnezeiesc la cele create, în care și-au pus nădejdea că le vor aduce (auto)îndumnezeirea. A trebuit să-i îmbrace Domnul Dumnezeu în „haine de piele”, pentru a putea supraviețui biologic. Dar asta până la o vreme (chiar dacă vorbim de 930 de ani în cazul lui Adam!), căci moartea nu mai putea fi evitată. O aceeași fire omenească, la fel de „căzută” în planul unei existențe biologice, moștenea tot omul ce se năștea. Omul putea interacționa cu Dumnezeu, dar nu se mai putea uni cu El. Sufletele celor ce mureau mergeau în iad (șeol).
A venit Fiul lui Dumnezeu în lume, luând fire omenească din preacuratul trup al Fecioarei Maria. A fost primul pas. Dumnezeu S-a făcut asemenea nouă, ca pe noi să ne facă asemenea Lui. După Botezul în Iordan, Mântuitorul S-a arătat tuturor. Al doilea pas în lucrarea mântuirii. Unii au ales atunci să-L creadă și chiar să-L urmeze peste tot. Alții au rămas indiferenți sau chiar au început să-L urască de moarte. Chiar și cei ce erau cu Dânsul, dintre cei mai apropiați apostoli, încă nu-L puteau înțelege – erau „nepricepuți” – și, ca atare, deși fizic Îi stăteau în proximitate, totuși nu erau în deplină comuniune cu El.
Cum putea Dumnezeu, în aceste condiții, să aibă o deplină „întâlnire” cu omul? Chiar dacă în Persoana Domnului dumnezeirea și omenitatea erau unite, totuși prăpastie mare era încă între Dumnezeu și oameni. Mântuitorul „venise întru ale Sale, dar ai Săi nu L-au primit”. „În lume era și lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut” (cf. Ioan 1, 10-11). Fiind Iubire, voia lui Dumnezeu era (este) ca toți „să fie una” (Ioan 17, 21), precum Una sunt Cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi. Voința omului, coruptă prin cădere și ascultare de satana, e(ra) însă orientată către sine (egocentrism) și către cele create (lăcomie). Cele două voințe nu se puteau întâlni, era nevoie de un al treilea pas pe drumul mântuirii: Crucea.
Domnul Hristos, și ca Om, a făcut mereu voia lui Dumnezeu-Tatăl. Punctul culminat l-a constituit agonia din grădina Ghetsimani. Deși sufletul său era întristat „până la moarte” și Se ruga ca, de este cu putință, să evite „paharul” cumplitelor suferințe ce Îl așteptau, totuși Fiul Omului adaugă: „Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești” (Matei 6, 39). Așadar, pe de o parte, alege să împlinească în chip desăvârșit voia lui Dumnezeu-Tatăl. Pe de altă parte, Mântuitorul alege și să facă voia oamenilor. La coborârea de pe Taborul Schimbării la Față, Domnul le spune celor trei ucenici despre Ioan Botezătorul că oamenii „au făcut cu el câte au voit”. Apoi adaugă imediat: „așa și Fiul Omului va pătimi de la ei” (v. Matei 17, 10-13).
Minunată, dumnezeiască această înțelepciune a Jertfei de pe Cruce, „pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie” (I Corinteni 1, 23)! Ceea ce părea că nu se poate niciodată întâmpla, iată, se-mplinește! Cine își putea imagina vreodată că voia sfântă a lui Dumnezeu și voia oamenilor stăpâniți de satana ar putea găsi fie și un singur punct în comun? Dar Domnul este pe Cruce împlinind și voia lui Dumnezeu, și pe cea a oamenilor. Una este verticală – cerească, cealaltă orizontală – pământească. Dumnezeu și Omul la aceeași… masă: iată Crucea! Jertfa este asumată pentru ca „printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele Crucii Sale” (Coloseni 1, 20). Crucea nu este, deci, o plată juridică, o satisfacție oferită Tatălui pentru jignirea adusă de omul care L-a trădat pe când era în Rai. Este Dragostea care adună la un loc pe toate și pe toți. Nu pot ajunge la Dumnezeu evitând Crucea, e stație obligatorie. E singurul punct de inflexiune, unde mișcarea pe orizontală, de sub atracția celor pământești, poate fi convertită în mișcare spre Cer.
Crucea apare când văd în mine cele două voințe – a lui Dumnezeu, pe care o alege „omul lăuntric”, și cea care mă corupe spre păcat, a „trupului morții” (v. Romani 7, 14-25). Mă asum integral doar într-un mod cruciform. Aceeași mișcare fac atunci când voiesc să mă întâlnesc cu celălalt, să-l cuprind în inima mea, chiar de m-ar răni cu ceva. Rabd cu dragoste pentru Cel ce a zis: „Nu vă împotriviți celui rău; iar cui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt. Celui ce voiește să se judece cu tine și să-ți ia haina, lasă-i și cămașa. Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două” (Matei 5, 39-42). Asta înseamnă „a-mi lua crucea”. A-mi tăia voia proprie, ca să fac voia lui Dumnezeu. Doar așa pot avea parte de El și de darurile Sale. Iar când voia mea se supune în chip desăvârșit voii Sale, crucea mea este izvor de bucurie și de mângâiere, orice chin pălește, trece în plan secund.
Suferința crucii stăruie în noi doar atâta timp cât ne împotrivim, nu ne lăsăm întru totul în voia lui Dumnezeu. Ce om, atunci când suferă cumplit, se mai poate preocupa de suferința altuia? Sub povara Crucii fiind, Domnul a cerut fiicelor Ierusalimului să nu-L plângă pe El, ci să se plângă pe ele și pe fiii lor (v. Luca 23, 27-31). Pironit fiind pe Cruce, a purtat grijă de Maica Sa, de „ucenicul iubit”, de tâlharul de-a dreapta… de toți cei implicați în pătimirea Sa, pentru a căror iertare Se ruga. De ce putea toate acestea? Pentru că făcea voia Tatălui, de bunăvoie, din dragoste. Iată puterea Crucii, ce ni se dă și nouă!
(Pr. Constantin Sturzu, sursa: Doxologia.ro)