„Crucea – puterea lui Dumnezeu” – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica a III-a din Post

La Ierusalim, prăznuirea Sfintei Cruci în a treia duminică din Postul Mare se intitula în secolul al XIII-lea „Praznicul celei de-a treia închinări a Crucii” (cf. Macarios Simonopetritul – Triodul explicat). Sărbătoarea completa praznicul Înălțării Sfintei Cruci din 14 septembrie și pe cel al procesiunii cu Sfânta Cruce din 1 august, care comemora victoria împăratului Heraclie asupra perșilor și întoarcerea Sfintei Cruci la Ierusalim, în anul 630.
De fapt, această a treia venerare amintește de transferul de la Ierusalim la Apamea a unui fragment din Sfânta Cruce; patriarhul Ierusalimului a dăruit relicva episcopului Alpheios de Apamea pentru construirea unei biserici, probabil închinată Sfintei Cruci. Dintr-o omilie a patriarhului Gherman aflăm că între anii 715-730 sărbătoarea se prăznuia în cea mai mare parte a Imperiului de Răsărit.
Dincolo de această motivație istorică a praznicului, Sfânta Cruce este pedagog spre Înviere.
Adevărul Învierii a atras după sine cinstirea Sfintei Cruci, adică lumina Învierii a adus și strălucirea Crucii. Este cunoscut faptul că dacă actul răstignirii pe cruce n-ar fi fost urmat de Înviere, crucea – obiect de dispreț în antichitatea greco-romană – n-ar mai fi dobândit însușirea de altar de jertfă sfințit cu Sângele lui Hristos și n-ar mai fi fost cinstită, prin închinare, în Biserică.
Întruparea, Crucea și Învierea formează o unitate în iconomia mântuirii și fiecare dintre aceste momente are un rost unic și de neînlocuit în procesul mântuirii omului. Sfântul Ioan Damaschin numește Crucea „răsadul Învierii lui Hristos și pricină a învierii noastre”, iar Sfântul Apostol Pavel, temeiul credinței adevărate, mai presus de înțelepciunea cuvântului sau a oamenilor (cf. I Corinteni 1, 17 și 2, 5).
Da, prin Cruce și Înviere, Hristos a arătat că moartea nu are ultimul cuvânt, ci doar îi dă omului posibilitatea de a trece prin Taina Sfântului Botez în nemurirea anticipată. În Taina Sfântului Botez, prin care am renăscut în Hristos, și în Taina Euharistiei, care ne desăvârșește nașterea din nou, ni se descoperă Crucea în toată tăria ei și astfel devenim purtători ai Tainei Crucii lui Hristos.
Fără Cruce – care este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18) – și fără Hristos cel răstignit, viața noastră nu are sens. De aceea, Sfântul Apostol Pavel nu voia să se laude decât în Crucea lui Hristos, ca singura putere și realitate prin care lumea este răstignită Lui și el lumii (Galateni 6, 14).
Înnoirea zilnică a omului, despre care vorbește Sfântul Pavel în A doua Epistolă către Corinteni (4, 16), se realizează prin Cruce și presupune o închinare „în duh”, care își află sensul și împlinirea în închinarea cea „în adevăr”, inaugurată de Iisus Hristos. Adevărul presupune participarea reală la plinătatea lui Hristos (cf. Coloseni 2, 9-10), participare care se descoperă prin „semnul Fiului Omului”.
În vechime, Crucea s-a arătat a fi sceptrul lui Israel (Facerea 47, 31) sau toiagul lui Moise, care se transformă în șarpe (Ieșirea 4, 2-4), dar și cel cu care a făcut să izvorască apă din stâncă (Ieșirea 17, 3-6); Crucea lui Hristos este șarpele de aramă înălțat pe lemn (Numerii 21, 4-9) sau lemnul aruncat în izvorul de la Mara pentru îndulcirea apei (Ieșirea 15, 25). De asemenea, ea este toiagul lui Aaron, care a odrăslit în cortul adunării (Numerii 17, 8), sau lemnul cu care Elisei a reușit să scoată toporul din apa Iordanului (IV Regi 6, 6).
Toate cele enumerate au făcut minuni pentru că tăinuiau într-însele Crucea lui Hristos, care anticipează Învierea și Parusia (Matei 24, 30). Prin Cruce, ca dar ceresc (Evrei 6, 4), Împărăția lui Dumnezeu, care nu este din lumea aceasta, se poate realiza în sufletul nostru, ca o anticipare a fericirii veșnice. Crucea inaugurează Împărăția lui Dumnezeu încă de pe pământ. Însă nu poți să înțelegi creația lui Dumnezeu în afara Crucii, scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Taina lui Hristos nu se poate descifra în afara Crucii. A purta Crucea lui Hristos înseamnă a trăi în El. Însă, fiecare trebuie să-și asume responsabilitatea Crucii în mod liber consimțit. Mântuitorul a spus: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Vedeți, El nu constrânge pe nimeni, ci zice: „oricine voiește”. Ca să urmezi lui Hristos trebuie, în prealabil, să renunți la sine, la „omul vechi”, la „trupul păcatului” (Romani 6, 6), pe de o parte, iar pe de alta, să-ți asumi responsabilitatea Crucii.
O nerenunțare la sine și la cele din lumea aceasta, fără moartea voii tale proprii, duce la pierderea sufletului, după cuvintele Mântuitorului: „Căci cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.” (Marcu 8, 35). Sau, cum spune Sfântul Evanghelist Ioan, „îl va păstra pentru viața veșnică” (Ioan 12, 25).
De dragul credinței în Hristos, spun Sfinții Calist și Ignatie Xanthopol, suntem datori să ne dăm sufletul nostru și să nu ne cruțăm nici măcar viața noastră. Interesant este faptul că pierzând „lumea întreagă cu toate tentațiile ei” câștigăm nemurirea.
Când Mântuitorul a avertizat: „Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinții îngeri” (Marcu 8, 38), i-a avut în vedere pe toți „păcătoșii”, din toate timpurile, care s-au lepădat de Cruce, în care se regăsesc Pătimirile, dumnezeirea și Evanghelia Lui.
Fiindcă nu poți vedea slava dumnezeiască a lui Hristos, precum odinioară apostolii pe Tabor, în afara Crucii! Sau, cum scria Sfântul Apostol Pavel corintenilor: „Cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.” (I Corinteni 1, 18).
Așadar, parafrazându-l pe Sfântul Apostol Pavel, „nouă să nu ne fie a ne lăuda, fără numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru noi, și noi pentru lume!” (Galateni 6, 14)