Crucea predării de sine în voia lui Dumnezeu (III)

Cel de-al treilea fel al crucii mântuitoare pentru noi este crucea predării de sine în voia lui Dumnezeu. Vă voi spune și despre ea vreo două vorbe, pentru că învățătura întreagă îmi depășește puterile. Pe această cruce se ridică creștinii cei mai desăvârșiți. Ei sunt cei ce o cunosc și ar putea vorbi limpede despre ea, pe larg și cu putere. Cum ar putea alții să vorbească așa? Dar nu se poate să o trecem cu vederea, ca nu cumva cineva dintre voi, biruind vreo două patimi și liniștindu-se cât de cât de frământarea lor dinăuntru, să creadă că a făcut deja tot ce trebuie și se așteaptă de la creștini.
Nu, nici în această situație nu a făcut încă totul. Chiar și cel ce s-a curățat pe deplin de patimi nu a făcut încă cea mai importantă faptă creștină, ci doar s-a pregătit pentru ea. Dacă te-ai curățat de patimi, predă-te, curat, ca jertfa curată și neprihănită lui Dumnezeu, căci numai o astfel de jertfă I se cuvine Neprihănitului.
– Privește Golgota!
Acolo, crucea tâlharului înțelept este crucea curățirii de patimi, iar Crucea Domnului este crucea jertfei curate și neprihănite. Ea este rodul predării în voia lui Dumnezeu – necondiționată, deplină, fără întoarcere.
Ce L-a urcat Cruce pe Mântuitorul nostru? Această predare de sine în grădina Ghetsimani! Domnul nostru Iisus Hristos se ruga să treacă de la El paharul acesta, dar iată cum rosti hotărârea definitivă: „Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești” (Mt. 26, 39).
De la cuvântul „Eu sunt” cad cei ce veniseră să-L lege. Dar apoi tot ei îl leagă. De ce? Pentru că El însuși se legase mai înainte, predându-Se în voia lui Dumnezeu. Sub Cruce, întreaga făptură se cutremură și morții înviau, iar El stătea nemișcat pe Cruce, căci își predase duhul lui Dumnezeu.
Astfel sunt toți cei ajunși la măsura bărbatului desăvârșit, cei ce au atins măsura vârstei plinirii lui Hristos. Aceștia sunt cu toții, ca să spunem așa, răstigniți pe crucea voii lui Dumnezeu. Pe ea este țintuită orice mișcare voluntară a lor, orice gând și orice dorință. Sau, mai bine zis, pe acestea din urmă, în înțelesul și sub forma lor obișnuită, nici nu le mai au: tot ce este al lor a murit pentru ei, fiind jertfit voii lui Dumnezeu. Mâna lui Dumnezeu este cea care îi mișcă, inspirația lui Dumnezeu, care, pecetluindu-se în inima lor printr-un mod numai de ei cunoscut, le determină toată activitatea.
Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre sine, exprimă astfel această stare: „M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Gal. 2, 20). Imediat ce s-a răstignit împreună cu Hristos – el, apostolul, bărbatul desăvârșit – a încetat să mai trăiască prin el însuși și Hristos a început să trăiască în el. Sau a trecut într-o stare despre care scrie așa în altă parte: „Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi și ca să voiți, și ca să săvârșiți, după a Lui bunăvoință (Fii. 2, 13).
– Desăvârșirea creștină
Aceasta este culmea desăvârșirii creștine, la care este omul în stare să ajungă. Ea este începutul stării viitoare, de după înviere, când Dumnezeu va fi prezent pe de-a-ntregul în toți. De aceea, toți cei ce s-au învrednicit să atingă ceasta stare se pun adesea în contradicție cu toate rânduielile vieții pământești și ori suferă prigoane și chinuri, ori devin și sunt considerați nebuni întru Hristos, ori se retrag în pustie. Dar cu toate aceste aspecte ale vieții lor exterioare, lăuntrul lor este unul: sunt uniți cu Dumnezeu, trăind în inimă numai cu Dumnezeu. Numai prin El, Unicul, trăiesc și lucrează, ascunzându-se în cea mai adâncă și mai tăinuită tăcere, într-o totală lipsire de orice mișcare.
Se spune că sus, la limita atmosferei noastre, se oprește orice mișcare a stihiilor pământești. Acolo tronează liniștită numai stihia universală. Acesta este modelul celor răstigniți împreună cu Hristos, care au încetat să mai trăiască prin viața lor și au început să trăiască numai în Hristos sau, altfel spus, al celor care s-au urcat pe crucea predării în voia lui Dumnezeu, singura care le dă valoare și lucrează în ei, respingând orice socoteli și acțiuni personale.
(Sfântul Teofan Zăvorâtul)