Crucea lui Mărgărit

Când am constatat, din pură întâmplare, că s-au împlinit 90 de ani de la nașterea poetului George Mărgărit, am căutat pe internet, cu necesarul sentiment de vinovăție, ecourile comemorării poetului căruia George Călinescu i se adresa respectuos „Domnule Mărgărit, dumneata ești o inteligență periculoasă chiar și pentru mine!”
De o astfel de măgulitoare recunoaștere a meritelor discipolului ieșean, care avea să devină asistent al profesorului Călinescu, n-au avut parte alți străluciți elevi ai marelui critic, de talia unui Al. Piru sau Adrian Marino. Tot Călinescu și tot despre Mărgărit: „are o intuiție fantastică și expresia amănunțit plastică”.
N-am avut mare succes în navigarea pe internet, unde primele opt file sunt monopolizate de consemnarea în amănunt a isprăvilor procurorului-păcănele din Buzău, tot George Mărgărit pre numele său.
Întreaga presă română s-a străduit să nu scape cumva vreo știruță despre procurorul care sfeterisea banii suspecților în timpul perchezițiilor și, împătimit de poker, a pierdut 100.000 de euro din banii DIICOT-ului/ Nici un rânduleț despre cele nouă decenii scurse de la nașterea autorului „Vulturilor amiezii”!
A constata că, acum, Mărgărit este uitat, ar fi prea puțin spus; de fapt, n-a fost niciodată cu adevărat cunoscut decât în anumite cercuri literare. Publicul larg n-a avut parte decât, eventual, de lectura unicului volum de poezie, ce i l-am tipărit postum, abia în 1971. Se intitula „Vulturii amiezii” și a apărut la „Junimea”, cu sumarul alcătuit în editură și sub îngrijirea lui Horia Zilieru. N-a avut cine știe ce ecou – oricum, nu ecoul meritat.
În amintirea celor ce l-au cunoscut însă, „Ghiță” Mărgărit își păstrează loc de invidiat. Lucian Raicu spune, într-un interviu acordat lui Const. Coroiu: „Generația mea, în frunte cu Labiș, îi datorează enorm. Această datorie nu va putea fi niciodată plătită. Într-o epocă de grăbită neglijare a valorilor de cultură, cum a fost aceea în care am deschis eu ochii, Mărgărit ne-a trezit la realitate”.
După o viață de aprigă boemie, pe parcursul căreia a fost și asistentul lui Călinescu, și profesoraș la Coarnele Caprei, Mărgărit a murit ca vai de el, la Sanatoriul TBC de la Bârnova, fiind îngropat în cimitirul ofticoșilor din poiana sfarogită ce mai tăinuiește și alte câteva morminte, la fel de modeste.
Prin 1980 și nu mai știu cât, am încercat să ridicăm acolo o cruce mai de Doamne-ajută și am apelat la ing. Al. Dumitrache, directorul de atunci al Combinatului de utilaj greu (uzină căreia, între timp, i s-a pus și ei cruce; curând, directorul ei general avea să se mute definitiv în cimitirul din preajma Combinatului)). Dumitrache a cerut o schiță a însemnului funerar și i-am desenat o cruce-orgă, alcătuită din mănunchiuri de țevi cu lungimi și diametre diferite, a căror dispunere în buchet desena silueta simbolului creștinesc. Tuburile metalice erau, în partea de jos, tăiate oblic, astfel că, din când în când, vântul izvodea un vuiet ușor, ca venit de pe altă lume. Am instalat crucea la căpătâiul lui Mărgărit, un preot a oficiat slujba de sfințire și a doua zi… ia crucea de unde nu-i! Cântărea mai bine de o sută de kilograme, a tentat hoții de fier vechi, care, peste noapte, au șterpelit-o.
Dumitrache nu s-a dat bătut: „Facem alta și-o îngrop într-o tonă de beton!” Într-adevăr, a construit altă cruce-orgă; țevile fiind de alte dimensiuni și tăiate drept, vuietul stârnit de vânt era mai grav și mai adânc.
Ce s-a întâmplat mai departe? A venit Revoluția. Crucea-orgă n-a mai ajuns la Bârnova. Am văzut-o depozitată într-o debara, la Filiala Iași a Uniunii Scriitorilor. Probabil, o fi și acum acolo. Bietul Mărgărit! N-a fost să aibă parte!