Domnul sfințește lumea începând cu Sine, cu trupul Său, în iubirea Sa. În însăși purtarea crucii, în jertfirea Sa, Domnul desființa păcatul și sfințea făptura. Dacă reazemul răului, al păcatului este egocentrismul, iubirea divină, crucea poartă în ea desființarea lui. În Hristos păcatul se mistuie în flacără, în oceanul iubirii Sale dumnezeiești. “Acolo unde este jertfa, acolo este nimicirea păcatelor, acolo este împăcarea cu Stăpânul, acolo este sărbătoare și bucurie”, învață Părintele nostru Ioan Gura de Aur. Iar, după Sfântul Chiril al Alexandriei, “la Tatăl nu se poate intra decît în stare de sacrificiu”. “Starea de sacrificiu” e și calea noastră unii către alții. Toată viața Domnului este purtare a crucii și desființare a păcatului. Și întruparea Sa, a Celui care “în chipul lui Dumnezeu fiind, în chip de rob” (Filip. II, 7); și nașterea în peșteră, în iesle; și faptul că El “prin care toate s-au făcut” viețuind pe pământ “nu are unde să-și plece capul”; și hulirea din partea fariseilor că “strică legea”, sau “că stă la masă cu vameșii și păcătoșii”. El “plinitorul legii și Cel “fără de păcat…” etc.
Părinții Bisericii și teologii observă că Domnul desființează păcatul și înseși însușirile firii: în foamea, în setea, în oboseala, în atitudinea sa față de suferință, de moarte etc. În nici una din acestea nu lasă firea Sa omenească “să lunece spre păcatul plăcerii”. În toate El împlinește “voia Tatălui” care în esență e tot iubirea. A cunoscut și Mântuitorul fericire, bucurie. Dar de ce fel de calitate? Fericirea Domnului este aceea pe care o și propovăduiește, de pilda în Predica de pe munte. Și cum se știe aceasta constă în simplitatea duhului; în plânsul, suspinul, față de suferințele semenilor; în blândețe; în foame și sete de dreptate, de adevăr; în milă și curăție a inimii; în slujirea păcii și acceptarea suferinței pentru alții, a crucii. Bucuria Lui este bucuria de a prăznui Paștele cu ucenicii (Luca XXII, 15), de a-i împărtăși din trupul și sângele Lui jertfit; este bucuria învierii cu care întâmpină pe mironosițe în dimineața pascală, când le spune: “Bucurați-vă…” (Matei XXIII, 9); bucurie a Crucii și Învierii. Către această bucurie tinde întreg cursul vieții Sale; către acest moment suprem, moment pe care El îl numește “ceasul Meu”. E cea care înseamnă deodată: pătimire și preamărire: “Părinte a venit ceasul! Preamărește pe Fiul Tău, ca și Fiul să Te preamărească…”
(Ioan XVII, 1).
