Crucea fantomă

Joi s-a lansat, la Iași, o carte intitulată cu modestie „Note și documente de istorie literară”, în care autorul (Iulian Marcel Ciubotaru) include o micro-monografie dedicată poetului George Mărgărit, de la moartea căruia a trecut mai bine de jumătate de veac, și căruia George Călinescu i se adresa respectuos „Domnule Mărgărit, dumneata ești o inteligență periculoasă chiar și pentru mine!” Tot Călinescu și tot despre Mărgărit: „are o intuiție fantastică ”. A constata că, acum, Mărgărit este uitat, ar fi prea puțin spus; de fapt, n-a fost niciodată cu adevărat cunoscut decât în anumite cercuri literare. Publicul larg n-a avut parte decât, eventual, de lectura unicului volum de poezie, ce i l-am tipărit postum, în 1971. Se intitula „Vulturii amiezii” și a apărut la „Junimea”, cu sumarul alcătuit în editură, sub îngrijirea lui Horia Zilieru și Lucian Dumbravă. Dar nu despre poezie am a vorbi în rubrica de astăzi, ci despre un șir de întâmplări doar semnalate în cartea lansată acum două zile printr-o scurtă notă de la pag. 57 (o trimitere la un articol al nostru publicat în 2012 în „Monitorul de Suceava”). Chiar cu prilejul lansării au apărut informații noi, motiv care obligă la reveniri și precizări. După o viață de aprigă boemie, pe parcursul căreia a fost și asistentul lui Călinescu, și profesoraș exilat în satul Coarnele Caprei, Mărgărit a murit ca vai de el, la Sanatoriul TBC de la Bârnova, fiind îngropat în cimitirul ofticoșilor din poiana sfarogită ce mai tăinuiește și alte câteva morminte, la fel de modeste. Prin 1980 și nu mai știu cât, am încercat să ridicăm acolo o cruce mai de Doamne-ajută și am apelat la ing. Al. Dumitrache, directorul de atunci al Combinatului de utilaj greu. Dumitrache a cerut o schiță a însemnului funerar și i-am desenat o cruce-orgă, alcătuită din mănunchiuri de țevi cu lungimi și diametre diferite, a căror dispunere în buchet desena, din orice parte ai privi, silueta simbolului creștinesc. Tuburile metalice erau, în partea de jos, tăiate oblic, astfel că, din când în când, vântul izvodea un vuiet ușor, ca venit de pe altă lume. Am instalat crucea la căpătâiul lui Mărgărit, un preot a oficiat slujba de sfințire și a doua zi… ia crucea de unde nu-i! Cântărea mai bine de o sută de kilograme, a tentat hoții de fier vechi, care, peste noapte, au șterpelit-o. Dumitrache nu s-a dat bătut: „Facem alta și-o îngrop într-o tonă de beton!” Într-adevăr, a construit altă cruce-orgă; țevile fiind de alte dimensiuni, și vuietul stârnit de vânt era mai grav și mai adânc. Ce s-a întâmplat mai departe? După două săptămâni a venit Revoluția. Nu mai avea nimeni timp și interes pentru morminte și însemne funerare. Crucea-orgă nr. 2 n-a mai ajuns la Bârnova. A rămas depozitată într-o debara, la Filiala Iași a Uniunii Scriitorilor. După care, foarte ciudat, a dispărut și de acolo, drept pentru care eram tentat s-o trec în rândul bizarelor apariții și dispariții fantomatice, până la urmă chiar îndoindu-mă c-ar fi existat aievea! Dar la lansarea de acum două zile a luat cuvântul cineva din sală, fost inginer la Combinatul de utilaj greu:
Am lucrat la construirea acestei cruci.
Și a venit cu detalii tehnice: efectul de orgă era obținut printr-un proces de călire-decălire a capetelor de țeavă tăiate la 45o, așa cum au procedat și când au înlocuit trianglul avariat al Filarmonicii; în funcție de intensitatea vântului, intrau în rezonanță, ca un murmur, țevi de lungimi diferite, astfel că și amplitudinea, și tonalitatea sunetului erau în continuă variație… Cum și unde au dispărut crucile, doar Domnul poate ști. George Mărgărit nu numai că n-are parte de o cruce care să-i străjuiască locul de veci (nu-i singurul: academicianului Tafrali i s-a furat cu tot cu soclu crucea de marmură de la „Eternitatea”!) dar a dispărut complet și mormântul poetului, înghițit de bălării și risipit de ploi. L-am căutat zadarnic și eu, câțiva ani mai târziu, l-au căutat și alți confrați, s-a apelat la localnici – degeaba. Trist, foarte trist!