Crucea ca binecuvântare

Dacă ne va învrednici Maica Domnului, vom auzi pe Mântuitorul spunând către popor: “Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie” (Marcu 5,34).
Cuvintele Lui sunt diacronice, nu-și pierd însemnătatea niciodată; așa cum a vorbit celor de atunci, așa ne vorbește și nouă astăzi.
Iar dacă “nimic nu este întâmplător, ci totul este proniator”, după cum spunea Părintele Galeriu, atunci prin binecuvântarea lui Dumnezeu Tatăl este rânduit de către Sfinții Părinți ca în duminica a treia din post să fie sărbătorită Sfânta Cruce, pentru a putea lua și noi putere de a ne continua nevoința.
Bineînțeles că prin Cruce nu înțelegem un instrument de magie, ci este dovada “puterii vii a dumnezeieștilor energii” (Sfântul Grigorie Palama).
Și să nu uităm că “prin cruce s-a făcut bucurie la toata lumea”.
Suntem slabi în a vedea bucuria, putem însă să purtăm gândul că este o binecuvântare.
O mica istorioară:
Era odată un om obișnuit și pășea pe drumul vieții alături de alți oameni care erau lângă el. Toți purtau în spatele lor câte o cruce, nu după aceiași mărime, ci pentru fiecare în parte era diferită. Nici unul dintre ei nu părea bucuros…
La un moment dat, omul nostru obosit de atâta drum și cu greutatea mare a crucii pe umerii lui, se roagă Domnului spunând:
“Doamne, Te rog scurtează-mi crucea; simt că nu mai pot! Ar fi mult mai bine pentru mine”. Și începe a tăia din crucea ce-o purta…
“Doamne, iți mulțumesc atât de mult!”.
Își continuă bucuros acum drumul anevoios gândind: “Dacă acum mi-ai îngădui să mai tai puțin din ea, ar fi și mai bine”. Și o mai scurtează puțin.
Și mai bucuros continuă pe drumul vieții; uitându-se în jurul lui observă că ceilalți sunt din ce în ce mai obosiți și necăjiți. După ceva vreme întâlnește în drum o prăpastie mare, peste care trebuia să treacă; ceilalți folosesc crucea pentru a trece, deoarece crucea fiecăruia era suficientă ca înălțime, ca atunci când o culca să unească cele două maluri transformându-se în podul necesar să treacă în siguranță pe malul din față. Toți trec bucuroși acum, însă el rămâne plângându-se că nu-i destul de mare crucea lui, ca să treacă și el! Crucea lui era mult mai mică decât distanța dintre maluri.
Crucea în viața noastră
Am fost impresionat de aceste imagini care cred că redau o mare parte a adevărului despre purtarea crucii în viața noastră. O realitate de care vrem să fugim și noi de cele mai multe ori. Oare este întâmplător faptul că toți purtăm o cruce? De ce să gândesc că purtarea crucii este o povară?
A vrut Domnul să fim împovărați și triști? Eu nu pot să cred așa!
Fiecare din noi ar fi trebuit să fie răstignit pentru păcatele sale, nu Hristos! Însă ca întotdeauna cădem în ispita de a fugi de responsabilitate. Ne plângem de crucea pe care o purtăm, dar nu putem înțelege că ne poate pregăti pentru prăpastia care s-ar afla în drumul nostru…
Mântuitorul și binecuvântarea crucii
Răstignit pe cruce, Mântuitorul este supus unei ultime încercări din viața lui pe acest pământ, spunându-I-se de către poporul aflat de față:
“Mântuiește-Te pe Tine însuți, coborându-Te de pe cruce”. (Marcu 15,30).
Oare nu putea să facă lucrul acesta? Bineînțeles că da. Dar credința lor nu ar mai fi fost respectată cu libertatea în care trăiește, ci ar fi fost impusă datorită minunii. Ori nu acesta era scopul Lui, ci era necesar să vedem calea care ne duce iar în sânul lui Avraam. O cale grea și dureroasă, însă dacă am da ascultare cuvântului Lui: “În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea”, singurul lucru care l-am avea în gând când vedem Sfânta Cruce ar fi: “primit-am putere și binecuvântare…”
Nu purtarea crucii este o povară, ci mai degrabă amorțeala în care ne place să trăim; fără a încerca să-mi răstignesc patima și astfel să se sălășluiască în mine harul Sfântului Duh. Sau mai bine zis, în loc să mă răstignesc pe mine ca să mă smeresc mai mult în fața fratelui, îl răstignesc pe fratele ca să-l smeresc mai mult în fața mea!
Aș mai adăuga ceva. Nu știu dacă ați observat faptul că prin semnul crucii ne binecuvântează preotul, încă din prima clipă a vieții noastre pe acest pământ; în toate clipele importante din viața noastră și nu numai (Botez, Cununie, Aghiasma, Sfântul Maslu etc.) și continuă să ne binecuvânteze în același mod până în clipa când plecăm din lumea aceasta. Deci, mai putem spune că este povară?
Și nu în ultimul rând, haideți să fim mai îngăduitori cu fratele nostru ce Domnul îl pune lângă noi pe acest urcuș anevoios, căci și el poartă o cruce! Și poate-i mai mare ca a noastră.
Arhim. Siluan VIȘAN
Sursa: www.crestinortodox.ro