Cronica lui Cazil

Inginerul Vasile Cazil, decedat în 2005, a fost director al Regionalei CFR Iași în anii ’60-’70. A lăsat în urmă ditamai vraful de dosare; familia m-a rugat să văd despre ce-i vorba și ce interes mai poate prezenta acum. Surpriza a fost totală: Vasile Cazil pare a-și dori să fi fost un ultim cronicar din stirpea moldavă: zi de zi a notat ce se întâmplă în țară, a decupat din ziarele vremii relatări privind evenimentele social-politice majore și a arhivat totul cu minuție, însoțind piesele îndosariate cu comentarii dactilografiate intitulate „Forme de manifestare a cultului personalității față de Elena Ceaușescu” ori „Afirmații fanteziste ale lui N. Ceaușescu”, precum și cu contraargumente menite să risipească perdeaua de fum ce încerca să acopere mizeria cotidiană românească: ”Mă întreb cum a fost posibil ca N. Ceaușescu să facă astfel de afirmații («Noi, în general, consumăm în general prea mult») în plină criză de alimente de strictă necesitate. Avem alimentație de război pe timp de pace!”
Condamnând falsificarea adevărului, alături de ascunderea adevărului, cronicarul sfârșitului de veac ieșean utilizează, ca sursă, nu numai gazetele românești, ci ades citează articole deloc măgulitoare pentru „geniul Carpaților” reproduse până la virgulă din publicații străine de negăsit la noi (iar internet nu exista pe atunci…). Ceea ce înseamnă că nu relua informații difuzate de „Europa liberă”, ci, poate, funcția înaltă în Ministerul Căilor Ferate (deținută după perioada ieșeană) îi permitea să apeleze la personalul de pe rutele internaționale pentru a-l aproviziona cu presă din occident.
Comentează, de pildă, un articol din „L’Evenimènt de Jeudi” în care se vorbea despre regretabila telegramă a lui Dali, entuziasmat de „primul președinte cu sceptru și eșarfă din lumea socialistă”. Cazil: „Încerc o mare tristețe când străinii vorbesc și scriu în văzul lumii întregi astfel de aprecieri…” Reproduce, pe întreg parcursul analizat și adnotat, articole din „Corriere dela sera”, „Stampa”, „Le Monde”, „L’Express” ș.a. dar, desigur, sursa cea mai consistentă rămâne „Scânteia”, ale cărei articole le însoțește cu însemnări de genul „Poți înșela puțini oameni mult timp. Poți înșela mulți oameni puțin timp. A înșela un popor întreg – nu poate dura.” Risca enorm Vasile Cazil scriind și, mai ales, păstrând o astfel de cronică-dinamită; ce jubilație a Securității ar fi însemnat descoperirea dosarelor! Iată-le ieșite la lumină abia acum, când, alături de revelarea unei conștiințe treze, mai pot interesa, eventual, cercetători ai istoriei recente, atât prin notațiile directe ale autorului, cât și prin adevăratul tezaur de informație vestejită oferit de parcurgerea unor gazete din care, unele, au răposat demult.
Constați, urmărind pagină cu pagină, cât de multe s-au uitat; o fi uitarea scrisă-n legile omenești, dar… Vă mai amintiți Comunicatul oficial care anunța condamnarea și executarea lui Ceaușescu? Iată motivația: „1 – genocid – peste 60.000 de victime (ce cifră monstruos-aiuristică!); 2 – subminarea puterii de stat (adicătelea, s-a subminat pe sine, că asta era puterea atunci?); 3 – distrugerea bunurilor obștești (??); 4 – Subminarea economiei naționale (ar merita de comparat starea economiei românești atunci și acum); 5 – încercarea de a fugi din țară pe baza unor fonduri de peste 1 miliard dolari depuse la bănci străine (care, unde, când?). Jalnic așa-zisul proces! Justiția română s-ar cuveni să afle o cale de spălare a rușinii printr-o revizuire formală – poate Ceaușeștii și-ar fi meritat soarta, dar nu decisă printr-o astfel de parodie. Mai aflăm, din gazetele vremii, că o mulțime de teroriști au fost prinși (asta îi declară lui Sergiu Andon procurorul general Diaconescu), ba chiar mai mulți decât se cuvenea: „nu toți, însă, erau teroriști”. Dar cei care erau, unde-s?
Vorbind despre a doua mineriadă, „maestrul” Ion Cristoiu, după ce constată că venirea minerilor a fost sprijinită „de distinși reprezentanți ai opoziției, precum Doina Cornea ori Const. Ticu Dumitrescu” și „aplaudată la Congresul țărăniștilor”, găsește de cuviință să-l omagieze la superlativ pe Miron Cozma, „un om pe care, între noi fie vorba, orice națiune și l-ar dori”. Bine că a rămas vorba doar între noi! Cazil notează: „Primul a semnat în Cartea de aur a Mănăstirii Cozia Nicolae Ceaușescu, iar pe ultima filă, Miron Cozma”…
De remarcat că dosarele lui Cazil au și o componentă audio: numeroase casete pe care-s imprimate discursuri ale lui Ceaușescu la Congrese, cu textul comentariilor alăturat. Ar fi trist ca tot acest prețios material de cert interes istoriografic să se întoarcă din nou „la păstrare”. Poate semnalarea noastră va trezi interesul vreunui istoric, al Arhivelor Naționale, al Facultății de Istorie, ori, de ce nu, al vreunui colecționar dispus să-l ordoneze și să-l publice. De ce nu?