Rușinea fetei e numele popular al unei plante mici, de fâneață, care înflorește în miezul verii, aproape nevăzută în simfonia coloristică a anotimpului. Petalele ei albe, ușor asimetrice, nu ca la margarete, unde corola este perfect circulară, s-au micșorat, zice o băbuță, de la an la an. Uite, îmi arată ea, desfăcând, chirurgical, bizara alcătuire a plantei, într-o palmă care a mângâiat mai mult coada sapei decât trupul unui bărbat, când eram copilă floarea asta era ca o floare. Acum nu mai e nimic din ea. Rușinea fetei a pierit, cum au pierit respectul între oameni și credința în Cel de Sus. Femeia, peste făptura căreia timpul a zvârlit o plasă întortocheată de riduri și semne, pare nemulțumită nu atât de sărăcia ei, evidentă și probabil strivitoare, cât de intraductibilul unei constatări morale. Lumea se ruinează interior, principiile care făceau diferența între noi și reptile sau moluște s-au volatilizat, claviatura fină a relațiilor dintre oameni, dirijată cu bagheta educației, s-a îngroșat și scoate uneori sunete de peșteră.
La Sângeru a fost aseară vijelie și ploaie abundentă. Fenomenul cosmic, iscat din senin, contrazicând obraznic asigurările de caniculă ale meteorologilor, a băgat în sperieți vietățile curții, câinii s-au tras ghemuiți în cuști, păsăretul a alergat sub streșini și adăposturi, vacile au mugit dimpreună cu acoperișul. E prima oară când văd, clătinându-se, castelul de apă făcut de bunicul acum aproape o sută de ani, reper solid, nemuritor credeam, în economia unei case zidite exclusiv din piatră. Din dealurile dinspre Ceptura, antiaeriana făcută acum câțiva ani de Consiliul Județean a început să tragă rachete antigrindină. Păcat că dedesubt nu mai sunt vii și livezi, ci mărăcinișuri. E bine să aperi, când nu mai e nimic de apărat, și mărăcinișurile. De dimineață am văzut că furtuna a mângâiat și Capitala. Copaci, câțiva, căzuți, două sau mai multe autoturisme strivite, aceleași din ”norocoasele” parcări ale trotuarelor. Ce bucurie, în București, să prinzi un loc pe trotuarul de lângă bloc! Pleci cu taxiul la slujbă numai să nu-ți ocupe altcineva mica agoniseală de sub caroserie. De după perdele, ochi iscoditori de neveste sau soacre dau rapid semnalul și diseară bați buimac cartierul rugându-te Proniei pentru chilipirul unei vacantări subite. Am văzut într-o zi doi pensionari, altfel persoane respectabile, înjurându-se copios și apoi îmbrâncindu-se până când unul a căzut cu capul de trotuar și l-a cules, mai mult mort decât viu, salvarea. Motivul? Netrebnica parcare. Pentru un loc de parcare au fost consemnate decese produse de enervare (inima se face țăndări), dar și asasinate. Viața e tot mai aspră, iar spiritul conciliant, pe cale de dispariție, ca floarea aceea a băbuței.
De trei zile, o nouă temă politică frământă coca așa-zisei clase politice. Toți, putere și opoziție, cotizează la clarificarea acestui subiect lansat, zic unii, în aceleași laboratoare care ne împiedică să constatăm că ne e foame. Îl clarifică până-l amețesc de tot. Îl lămuresc până nu mai înțelegi nimic. Alegerile, zice puterea, reprezentată de partidul domnului Băsescu, actualmente președinte prin repetiție, trebuie să se țină simultan. Primarul și parlamentarul dimpreună. Ce se pitește în spatele acestei noi stratageme otrăvite? – întreabă un opozant. Nu se poate să nu fie o mânărie la mijloc! De ce să dea șpăgi electorale de două ori și să nu dea o singură dată! – exclamă un analist. Păi dacă Băsescu vrea asta, să se aleagă și președintele cu ăilalți dimpreună. Este vorba de economii, explică reprezentantul guvernamental scos la televizor. Să economisim și la prezidențiale! – nu se lasă celălalt. Domnilor, conchide un academician. Democrația e scumpă. Dacă ne depășește buzunarul, să nu mai ținem deloc alegeri. Să rămână ăștia până mor de bătrânețe. E o idee. Dar după aia? După, rămân moștenitorii. EBA la Cotroceni, progenitura lui Videanu, dacă o are, la Economie, iar la Dezvoltare – dacă nu înfiază Udrea vreun copil – îi găsim ceva ministeriabil între nepoții de frate. Că are un frate, pe cinste! Țara va fi stabilă, se va termina și nu exercițiul imoral al mituirii cu ulei, pelerine de ploaie și pixuri cu care babele să se scobească în dinți, va fi eradicată bănuiala de imoralitate în spiritul electiv.
Vara e pe sfârșite. Cel puțin calendaristic. Prin pădurile Sucevei pișcă a rugină, iar mistreții se adună ciopor să prade ultimele porumburi. Pe șosea, sub ferestrele mele, o fată, căreia-i dau cu greu 15 ani, își bagă, cu o voce extrem de sonoră, ceva ce n-are în aparatul vorbitor al altei fete care chițăie mulțumită. Îmi amintesc o scenă similară din noaptea de Paște. La televizorul pe care-l închid, rulează, pe mai toate programele, încăierări, spargeri de case, furturi de mașini, vagi asasinate având ca presupuneri de motiv jaful. Doi bătrâni au fost găsiți uciși în casă, după torturi groaznice, am mai apucat să aud de la o reporteră care părea că a văzut, dimpreună cu procurorii, cadavrele. Aveau în casă doar 30 de lei, a mai zis și o noră, oarecum intrigată că hoaștele alea bătrâne n-au fost în stare să agonisească mai mult.
