Suntem experți în critică, indiferent de domeniu. Am putea supralicita spunând, ca despre tovarășa Elena Ceaușescu, că suntem „specialiști de renume mondial”, deși această minunată calitate nu ne servește ca suport al bârfei la cârciumă sau la salonul de coafură pentru doamne. Dacă am putea valorifica la export cantitatea de critică acumulată la nivel național, chiar la un preț de dumping, am echilibra balanța comercială a României și am crea și excedent! Doar la doi cenți opinia critică!
În practică, critica se manifestă cam așa: nu e bine (sau e dezastruos) că guvernanții au făcut (sau n-au făcut) mai mult (sau mai puțin) pentru creșterea (sau reducerea) salariilor, pensiilor, indemnizațiilor etc., când e vorba de creșterile dorite, sau nu au umblat la impozite, taxe, prețuri, la utilități etc., când se discută despre reduceri.
Prostia, lenea sau nepăsarea celor de la butoane sunt biciuite cu mânie proletară sau de pensionari (au mai mult timp), discursurile celor nemulțumiți încheindu-se, de regulă, cu o înjurătură sau cu un blestem general („n-ar mai avea parte de…”).
Ce lipsește constant în discursul critic este o soluție, o alternativă pentru corectarea realității criticate. Dacă i se cere o variantă de îmbunătățire, eternul critic ne va comunica nervos că este sarcina demnitarilor plătiți să o identifice. El doar critică! Și are dreptate! De ce nu a criticat și până în 1990? A criticat, dar în gând.
Critica este de multe tipuri, dar poate fi împărțită în două mari categorii, respectiv nevinovată (sau o bârfă) și vinovată (care urmărește un câștig în politică, carieră sau afaceri). Bârfa are un efect imediat aproape nul asupra celui vizat de acuze și poate fi inclusă în categoria subiectelor normale ale socializării. În cazul criticilor care vizează un profit material sau politic, remarcăm un profesionalism al emițătorilor, datorat, cred eu, specialiștilor în manipulare. Această formă de critică este mult mai nocivă, mai ales din cauza faptului că nu vizează deficiențe majore și dorește să demobilizeze sau să formeze o imagine negativă puternică despre cei vizați. În multe cazuri, și efectele economice și sociale sunt majore. Criticile ecologiștilor (apărători ai urșilor, castorilor sau liliecilor) au blocat construcția de autostrăzi sau hidrocentrale, spre exemplu.
Într-o societate democratică, criticile sunt normale și de încurajat, chiar dacă derapajele emitenților ne deranjează. Fără critică se dezvoltă dictatura. Întrebarea care se pune este legată de o reacție eficientă și în spirit democratic la criticile ticăloase sau aberante. Un răspuns la această problemă este apelarea la specialiști în domeniile supuse criticii, care, prin autoritatea lor profesională, să demonstreze falsitatea sesizărilor și intențiile ascunse ale autorilor. Nu trebuie să excludem experiența externă în contracararea criticilor (noi nu am avut critici până în 1990) ca sursă de inspirație pentru cei atacați cu informații false. Personal, aș dori o ironizare publică a celor care emit aberații critice. De ce nu s-au ”miștocărit” apărătorii urșilor inexistenți?
Viitorul criticii, în lume și pe plan local, este incert în epoca inteligenței artificiale. Utilizarea ei în mai mare măsură va afecta un domeniu drag mie, adică umorul. O critică de succes nu poate rezista în timp fără o poantă. Nu va dispărea critica (decât în cazul sinistru al dominației dictatorilor), dar va suferi mult în modul de manifestare.
Mie îmi plac actualele critici existente pe piață, inclusiv cele aberante sau nătângi. Ce părere aveți despre un muzeu al criticii? Păstrarea memoriei!
