Cristina

O știu pe Cristina Țopescu de când era elevă de liceu. Mai păstrez cărțile poștale ilustrate pe care mi le trimitea semnate șăgalnic „Zgâmba”… I-am cunoscut bunicul, călărețul performer Felix Țopescu, am fost nu o dată la ei în casă. Eram nu numai coleg de instituție cu tatăl ei, Cristian, ci și prieten. Pe atunci, Radioul și Televiziunea funcționau administrativ unificate, așa că la transmisiile din străinătate plecam împreună, locuiam, pentru economisirea valutei, în aceeași cameră de hotel (Berlin, Istanbul, Cracovia, Ankara ș.a.), el asigurând cu deplin profesionalism comentariul TV, mie revenindu-mi misiunea relatării radiofonice. Ades, la întoarcere, Cristina aștepta la aeroport; parcă o văd, în rotonda de la Băneasa, totdeauna cu o floare în mână, îmbrățișându-și tatăl. Era o relație cu totul specială între fiică și tată, extrem de strânsă, desigur determinată și de evadarea în Germania, înainte de 1989, a mamei, Rodica, prima dintre cele trei soții ale lui Cristian – dacă nu mă înșel, urma să participe la un concurs internațional, la München, în calitate de (i-am spune azi) „hair stylist”. O astfel de evadare a încercat și Cristina în vara lui 1989, dar, după turnătoria unui așa-zis amic, a fost arestată la vamă și, după aceea, condamnată la trei luni de închisoare (procurorii ceruseră trei ani pentru „trădare de țară” – deși, practic, încă nu se comisese nici o infracțiune!) După 1989, părea că nimic nu mai poate împiedica afirmarea tinerei jurnaliste ce și-a ales televiziunea drept vector al carierei: era o prezență plăcută, inteligentă, cu feminitate bine marcată, dar deloc ostentativă, având toate datele gazetarului de televiziune și, în plus, o anume sinceritate caldă în privire și-n glas, nealiniată agresivelor prestații feminine suportate atunci și acum de universul micului ecran. N-am mai întâlnit-o de mult, nu cunosc amănunte privind plecarea ei de la Antena 3, apoi și de la alte posturi TV, m-am așteptat s-o revăd când am prezentat cartea de poezie semnată de Christel Ungar, cea de a treia soție a lui Cristian Țopescu, dar, știe doar ea de ce, Cristina n-a mai venit la Iași. După aceea, tot mai rar, două-trei telefoane și atât. De aici până să aflu că și-a sfârșit viața la 59 de ani, și, vreme de două săptămâni, să n-o găsească nimeni, să nu întrebe de ea nimeni, să se mumifice în singurătate – cale mult prea lungă. Din câte știam, din ce-mi mai spunea Cristian și din câte am aflat mai târziu, cred că au fost cel puțin trei motive ce au determinat instalarea depresiei și a însingurării fatale. Primul l-a constituit conviețuirea cu fostul soț, Ștefan Bănică, un personaj pur și simplu malefic: „Amenința, făcea crize de gelozie urâte, în care nu-și mai controla limbajul și jignea. A rămas de pomină un episod în care a venit să mă ia de la televiziune și, ca să mă convingă să mă întorc acasă – pentru că iar plecasem – ținea un cuțit mare de bucătărie și-mi spunea că mă omoară dacă în clipa aia nu merg cu el acasă.” De altfel, sunt mărturii că o și lovea. În public! După despărțire, Bănică și-a găsit repede consolare (Mihaela Rădulescu, Andreea Marin), dar Cristina a ales singurătatea. Apoi, a venit năpasta băncilor. N-avea talent în afaceri, a împrumutat în valută, fără precauții și cam fără rost; până la urmă, copleșită de înfoierea dobânzilor, a fost dată afară din casă și a trebuit să se aciueze cu tot cu câinii și pisicile ei într-o locuință închiriată la Balotești, apoi să se mute în Otopeni și, în cele din urmă, să accepte mâna de ajutor salvatoare întinsă de Ministerul Sănătății, care i-a oferit un post în compartimentul de comunicare. Onorabil, dar foarte departe de profesia ce a prețuit-o și a onorat-o. Dragostea ei pentru animale poate părea exagerată, disproporționată, da-i clasicul remediu pentru cei rămași prea singuri. După moartea soțului, actrița Carmen Tănase (care, acum, anunță că își dorește să emigreze!) a ales și ea tovărășia câinilor și pisicilor. Nu de mult mi-a spus că are, în inima Bucureștilor, nu mai puțin de 8 câini și 7 pisici (sau invers)! Carmen este activistă de frunte la „Vier Pfoten” fiind, cum și Cristina a fost, generoasă promotoare a proiectului „Câini pentru oameni”. (Cei care vehiculează ipoteza sinuciderii Cristinei ar trebui să țină seama că-i exclus să fi luat vreodată astfel de funestă decizie fără a-și pune mai întâi la adăpost amicii patrupezi, dintre care doi aveau să și moară de sete…) A urmat cel mai trist eveniment, probabil, decisiv – moartea tatălui. Nu a izbutit să-l depășească, a copleșit-o depresia. Ca-n cântecul Mirabelei Dauer, „Însingurare, cine nu te știe / Să nu te întâlnească niciodată / Însingurare, inimă pustie”… s-a izolat și, ciudat, mai toți cei aflați în preajmă, inclusiv amândoi frații vitregi, pur și simplu s-o uite de parcă niciodată n-ar fi fost. „Fiecare moare singur” se intitulează o carte a lui Hans Fallada, iar povestea Cristinei validează deplin și amărăciunea, și legitimitatea unui astfel de titlu…