Cri-cri-cri…

Confrații condeieri care practică și gazetăria sunt, firește, preocupați de temele majore, începând, să zicem, cu încălzirea globală și terminând cu voiajurile prezidențiale. Așa se și cuvine: gazetăria care nu atacă frontal Actualitatea cu A mare eșuează din start în perimetrul interesului limitat. Drept pentru care îmi notasem câteva subiecte pe care să le dezvolt în rubricile următoare. De pildă, informația potrivit căreia românii au doar jumătate din puterea de cumpărare a europeanului mediu, dar supermarketurile noastre sunt mereu pline, și defilarea cărucioarelor încărcate-vârf nu contenește din zori până-n noapte. Apoi, de ce nu, voiam să comentez mai mult sau mai puțin admirativ știrea că România deține locul I în UE la numărul de biserici pe cap de locuitor. Sau, mă rog, invers: are cel mai dezechilibrat raport numeric cetățean/lăcaș de cult. Ca să constat c-aș fi rămas mereu pe locul II, televiziunile mai ales dedulcindu-se prompt și consistent din acest fond principal al paradoxului românesc, secondate conștiincios de prestația confraților din presa scrisă. Care bine fac ceea ce fac, chiar dacă uneori o mai și scrântesc la capitolul obiectivitate…
Ce teme îmi rămân? Am de scris numai la „Monitorul” trei articole pe săptămână, și asta o fac de mai bine de zece ani, plus alte obligații, de unde mereu subiecte la vârful interesului? Apoi, drept să spun, m-am și cam săturat de „tematica majoră” din pricina căreia rămâne în umbră lumea cea mică a trăirilor simple, microuniversul faptului mărunt și nespectaculos, viața noastră, adică, dincolo de zarva politică și de marile dileme care, oricum, nu-și vor afla rezolvare în răstimpul ce mai avem de făcut umbră mirificului „spațiu mioritic”. Așa că azi voi scrie despre… greieri, insecta din ordinul ortopterelor săltărețe. A venit „cri-cri-cri / Toamna gri” (Topârceanu), anotimp ce nutrește din plin îngrijorările noastre – iar se scumpește gazul, acuși se vor năpusti nămeții și viscolele, vin înzăpezirile, iar o să zăcem aproape jumătate de an între patru pereți, așteptând cu jind mugurii care, cândva, or să vină.
În simbolistica lumii noastre, furnica semnifică hărnicia, libelula (la chinezi) slăbiciunea, fluturele, în tradiția creștină, transformarea și renașterea, păianjenul, destinul, iar bietul greier, iresponsabilitatea și nepăsarea („acum joacă, dacă poți!”). Vinovat rămâne La Fontaine: el a trecut (și așa a rămas) simpaticul și inofensivul greier pe lista leneșilor iremediabili, când, de fapt, „La cygale ayant chanté / Tout l̕ été”, spre a însufleți și începutul lui septembrie cu țârâitul ce dă glas noptatic livezilor și fânețelor. Numai că, în mansarda în care scriu, am o plantă ornamentală (nu știu cum se numește) ce și-a ridicat pe perete un adevărat tufăriș verde; acolo, noaptea trecută, s-a aciuat un greier. A intrat pe geamul deschis, spre a rămâne captiv într-o încăpere din care n-a mai avut cum să iasă. Iar noaptea, la datorie: s-a apucat de cântat. Sunetul pătrunzător iscat prin frecarea elitrelor nu te lasă nicicum să ațipești. (Îmi amintesc o întâmplare petrecută la Beijing. Tot într-un sfârșit de august mă aflam în aula unei universități chineze, unde conferenția istoricul Ștefan Pascu. Un alt soi de greier, mai… ecuatorial și mult mai „vocal”, a început să țârâie dintr-un cotlon de ziceai că vine mașina poliției; pur și simplu nu se mai auzeau cuvintele vorbitorului. Acad. Pascu s-a oprit, cerând evacuarea gălăgiosului intrus. Imposibil: gazdele ne-au explicat că-i „spiritul locului”, țârâitul aduce „continuitatea norocului” și a-l stinge înseamnă încălcarea unei tradiții academice. Lui Pascu i s-a adus un microfon.)
Am căutat și cu lanterna greierul „meu” din mansardă – de negăsit. Cum mă apropiam, tăcea mâlc. Cum puneam capul pe pernă, reîncepea concertul prin care-și atenționa prezumtiva consoartă că-i acolo și că o așteaptă. N-am găsit decât soluția pulverizării cu Aroxol. În sfârșit, liniște. Dimineață, am găsit intrusul căzut pe covor, cu piciorușele în sus și cu ochii mari parcă încă vii: „Cri-cri-cri / toamnă gri / tare-s mic și necăjit…” Cum a ajuns acolo? Și, mai ales, de ce l-am omorât? Încerc un sentiment de vinovăție: am ucis o biată voce a naturii, care-i tot mai agresionată și mai depărtată de noi și-ale noastre. Cui să-i pese și de un amărât de greier, când au murit zeci de emigranți sufocați într-un camion?
Iaca, mie.