În cea de-a doua categorie sunt incluse comentariile alcătuite la Simbolul niceo-constantinopolitan. Primul comentator, Teodor al Mopsuestiei (+428), cel mai important exeget al Școlii Antiohiene, a rostit un comentariu elaborat, pentru catehumeni. Cu excepția unor exprimări hristologice ambigue, comentariul lui este o scriere importantă pentru istoria exegezelor alcătuite la simbolurile de credință. Al doilea comentator al Simbolului niceo-constantinopolitan este Sfântul Simeon al Tesalonicului (+1429), teolog bizantin, reprezentant al sintezei liturgice. El a scris trei exegeze integrale la Crezul constantinopolitan: unul cu puternice accente polemice, eretice și antilatine; al doilea de identificare a versetelor biblice care au stat la baza elaborării articolelor de credință și de precizarea ereziilor împotriva cărora au fost îndreptate, iar al treilea, de analiză filocalică a Simbolului credinței în spiritualitate. Față de exegezele cu profil catehetic, adresate începătorilor, cele ale Sfântului Simeon se disting printr-un limbaj specializat, dar accesibil, bine fundamentat biblic și patristic, interpretarea filocalică a Simbolului fiind cea prin care se particularizează.
Tot în cadrul celei de-a doua categorii de comentarii se pot enumera încă două mărturisiri de credință, datate din secolele al XIV-lea, respectiv al XVI-lea. Primul comentariu încorporat într-o Mărturisire de credință personală aparține patriarhului ecumenic Filoteos Kokkinos (1300-1377) și este unul parțial, dar extrem de bogat în planul ideilor teologice, nota lui caracteristică fiind dată de integrarea vizibilă a învățăturii Sfântului Grigorie Palama în hermeneutica Simbolului niceo-constantinopolitan. Al doilea comentariu încorporat într-o Mărturisire de credință, de această dată a întregii Biserici Răsăritene, a fost scris de Sfântul Petru Movilă (1596-1646), mitropolitul de origine română al Kievului, și este marcat de dorința autorului de expunere cât mai fidelă, în spiritul Sfintei Tradiții a credinței ortodoxe, în contextul disputelor interconfesionale.
Comentarii la Simbolul apostolic
Cea de-a treia categorie de comentarii înglobează interpretările Simbolului apostolic, scrise în limba latină, în diferite părți ale Imperiului Roman. Toate aceste comentarii sunt de factură catehetică și cuprind o teologie adaptată nivelului de înțelegere al catehumenilor. Autorii lor sunt personalități distinse prin cultură și zel misionar. Ei explică versiuni locale ale Simbolului apostolic, diferențiate prin adaosuri și omisiuni față de textul recept, iar stilistic și din punct de vedere al conținutului teologic se aseamănă, unii împrumutând și dezvoltând ideile altora. Sfântul Ambrozie al Milanului (+397) are cea mai scurtă exegeză a versiunii romano-milaneze a Simbolului apostolic, străbătut de atmosfera disciplinei arcane în care a fost alcătuit. Sfântul Niceta, episcopul daco-roman al Remesianei (+420), a comentat pentru catehumeni Simbolul apostolic într-un stil apreciat de mulți teologi. Rufin din Aquileea (+411) transmite în comentariul lui legenda despre originea apostolică a Simbolului popular în Apus. Din punctul de vedere al concepției hermeneutice, Rufin preia multe din ideile Sfântului Chiril al Ierusalimului datorită compatibilității structurale a celor două simboluri pe care le-au explicat. Episcopul de Poitiers, Sfântul Venanțiu Fortunat (530-600), care a rezumat comentariul presbiterului Rufin din Aquileea, a transmis o formă gramatical modificată a Simbolului comentat. Fericitul Augustin (+430) se remarcă prin două comentarii prin care apără credința ortodoxă a Bisericii nedespărțite, combătând ereziile din timpul lui. Ultimul comentariu important al Simbolului apostolic a fost realizat de episcopul Ravennei, Sfântul Petru Hrisologul (+458), sub forma a șase cuvântări rostite catehumenilor, unde împletește învățăturile dogmatice cu cele morale și spirituale.
Grijă constantă pentru adevărul de credință
Toți comentatorii simbolurilor de credință se remarcă prin dorința de a transmite înțelegerea corectă a Bisericii despre constantele ei teologice, care sunt dogmele. Aprecierile lor despre relația dintre mărturisirea dreptei credințe și Botez sau Sfânta Liturghie nu și-au pierdut actualitatea pentru că realitățile spirituale despre care au scris sunt inspirate din revelația dumnezeiască, nepieritoare, de unde se desprinde tot mai mult sentimentul atotprezenței lui Dumnezeu. Grija față de puritatea credinței este comună tuturor comentatorilor amintiți, mesajul lor de fond fiind acela al menținerii unității spirituale în aceeași dreaptă credință, pentru că experiența istorică a dovedit că tot ce nu este conform cu revelația divină periclitează unitatea eclesială.
Comentariile la simbolurile de credință, indiferent de tipul în care se încadrează, sunt importante pentru că reflectă modul cum a fost asimilată și explicată credința revelată în diferite contexte istorico-religioase și ne ajută să observăm dinamica teologiei, exegeza fiind în sine o formă de dezvoltare a unor teme date. Aceste comentarii fac parte din demersul de explicare a Sfintei Tradiții, din care putem observa maniera fiecărui autor de a recepta și dezvolta aceleași constante teologice. Discernământul teologic al comentatorilor, cultivat prin instruirea lor în regula adevărului de credință, este un element esențial, necesar și în dezbaterile teologice actuale, iar preocuparea lor pentru întărirea credincioșilor în moștenirea spirituală transmisă de Mântuitorul Iisus Hristos este un prilej de întărire a propriilor noastre convingeri religioase.
(dr. Gina Luminița SCARLAT, www.ziarullumina.ro)
