Psihologic și religios vorbind, acest subiect nu este ușor tranșabil. De altfel, abordarea din titlu poate constitui pentru unii o ingerință. Mai degrabă pentru aceia dintre noi care practică un creștinism „profesional”, în schimburi. „Până și în vacanță am datorii moral-religioase? Nu are dreptul și omul să-și relaxeze puțin viața sub aspectul principiilor creștine măcar în cele câteva zile de concediu tradițional!? Vacanța e vacanță, nu?”
Iată cum problema selecției unei destinații în acest sens devine, pentru creștinul consecvent cu el însuși, una destul de sensibilă. De ce? Ne mai întrebăm? Este cât se poate de evident.
Ofertele turistice din panorama sezonieră de profil consună fervent în punctele lor esențiale: distracție la cote maxime, desfătări culinare, program nocturn de calitate, senzații tari etc.
Cu o agresivitate ingenioasă, firmele și agențiile din domeniu se întrec în a găsi ecuația șederii plăcute în locuri mirifice. Pe scurt și altfel spus, totul pentru trup, nimic pentru suflet.
Accepțiunea curentă a unei vacanțe „de vis” exclude cu desăvârșire orice activitate spirituală. Ingredientul ei de bază pare a fi un fel de apatie psihosomatică trândavă, menită, chipurile, să resurseze organismul, făcându-l să defuleze oarecum, după un lung timp de stres și efort ocupațional. În aceste condiții, chiar cu libertatea de a opta, creștinul simte cum îi este impusă o schimbare bruscă de perspectivă.
De la viața cumpătată, decentă, trezvimică pe care încearcă să o cultive de-a lungul anului ar trebui acum să intre într-o atmosferă care, în general, duce lucrurile prea mult în direcția opusă. În fața unui atare contrast cred că numai simțul călit al echilibrului moral îi poate folosi. De prisos a mai observa că, pe fondul crizei economice acute pe care o traversăm, astfel de anunțuri seducătoare trezesc din ce în ce mai multe și adânci frustrări. Dar aceasta este o altă discuție. Pe de altă parte, este cunoscut faptul că perioadele de vacanță ne modifică sensibil bioritmul și, în consecință, psihologia. Poate că aici ar trebui căutată explicația unei aparente incompatibilități între dispoziția estivală și viața religioasă. Percepută eronat ca o datorie și nu ca o chemare divină spre continuă renaștere și înnobilare lăuntrică, viața creștină poate dobândi astfel de sincope. N-aș vrea, văzând lucrurile astfel, să comunic o atitudine radicală, generatoare de dihotomii forțate, părând în cele din urmă, cum ar spune un celebru personaj caragialian, „mai catolic decât papa, când vine vorba de prințipuri”. Nici să victimizez artificial și neveridic statutul creștinului care, de altfel, cum spuneam, poate alege oricând alternativa potrivită stării de spirit pe care și-o dorește. Cred doar că tendința hedonistă pe care o investim excesiv în mult-așteptata vacanță anuală pune în lumină, uneori subtil, dar de cele mai multe ori prea vizibil, o discordanță care nu ar trebui să se regăsească în comportamentul nostru.
(Pr. prof. dr. Marius Daniel CIOBOTĂ)
