1. Primele cărți în limba română au fost tipărite în cadrul așezămintelor bisericești
2. Primele școli românești au fost cele organizate tot în cadrul așezămintelor bisericești
3. Primul Patriarh, Miron Cristea, a fost înscăunat la 1 noiembrie 1925
Poporul român – popor romanic, așa cum o dovedește și limba, în toate elementele ei – este singurul din Europa de Est ce aparține popoarelor latine. Formarea sa este rezultatul simbiozei populației autohtone traco-geto-dace cu cea romană și a asimilării treptate a altor neamuri stabilite vremelnic pe întinsa vatră pe care el s-a plămădit. Aici, creștinismul a început să pătrundă încă din timpul apostolic. În Dobrogea – fosta Scytia Minor – Cuvîntul Evangheliei a fost propovăduit, în cea de a doua jumătate a secolului I d.H., de către Sfîntul Apostol Andrei. După cucerirea Daciei de către Împeriul Roman (106 d.H.), numărul credincioșilor din nordul Dunării a început să crească, fie prin venirea aici a unor adepți ai noii credințe, plecați din mijlocul populațiilor romanizate de la sud de Dunăre, fie prin cei sosiți în aceste locuri odată cu coloniștii, armata, minerii și negustorii, trimiși în noua sa provincie de Imperiul Roman. În marea lor majoritate, aceștia proveneau din provincii deja „misionate de apostolii Domnului”.
După retragerea, în anul 271 d.H., a administrației și armatei romane din nordul Dunării, creștinii, nemaitemîndu-se de autoritatea păgînă a Romei, care-i urmărea și pedepsea pentru credința lor, s-au înmulțit și au început să se organizeze bisericește.
Marele număr al martirilor daco-romani de la Dunărea de Jos din timpul persecuției împăratului Dioclețian (284-305), care au plătit cu viața mărturisirea credinței în Hristos, probează răspîndirea creștinismului, în acel timp, prin aceste părți. Totodată, întărește convingerea că, în această zonă, creștinismul era cu mult mai vechi, de vreme ce în timpul perioadei existau episcopi și preoți.
Creștinismul a luat un avînt deosebit la strămoșii noștri, atît din sudul, cît și din nordul Dunării, în timpul Păcii Constantine, care a urmat edictului de toleranță religioasă de la Milan, din anul 313 d.H. Ca urmare, la Dunărea de Jos se întîlnesc funcționînd numeroase centre episcopale, unele desigur mult mai vechi. Printre acestea s-a aflat și Episcopia Tomisului, înființată – foarte probabil – în ultima parte a secolului al III-lea, cu autoritate canonică atît în dreapta, cît și în stînga Dunării. Ridicată, în veacul al V-lea, la rangul de arhiepiscopie autocefală și apoi de mitropolie, aceasta a avut în dependența canonică, în secolul următor, 14 scaune episcopale.
În secolul al VI-lea, împăratul Justinian (527-565) a readus stăpînirea bizantină în stînga Dunării, reunind acest teritoriu, și bisericește, cu cel din dreapta fluviului, prin punerea sa sub autoritatea canonică a Arhiepiscopiei Justiniană Prima, pe care o înființase în anul 535. Ajutată de astfel de împrejurări, creștinătatea nord-dunăreană a făcut progrese însemnate. Bazilici și alte numeroase vestigii paleocreștine descoperite pînă acum pe aproape întreg cuprinsul țării noastre confirmă acest lucru.
Terminologia creștină din limba romană, mai cu seamă aceea care exprima noțiunile fundamentale de credință, constituie, la rîndul său, un indiciu că strămoșilor noștri li s-a vestit Cuvîntul Evangheliei și în limba latină, pe care, ca populație romanizată, o înțelegeau.
În concluzie, atunci cînd poporul român a apărut în istorie ca popor de sine stătător și de gintă latină, el era deja creștin, fiind astfel unul dintre puținele neamuri care, fără a avea o dată fixă a încreștinării lor, s-a născut creștin și așa a rămas pînă astăzi, fiind singurul popor latin de credință ortodoxă și, totodată, cel mai vechi neam creștin din această parte a Europei. Mai mult, ca propovăduitor al Cuvîntului Evangheliei, el a pregătit pe bulgari și slavi pentru încreștinare. La rîndul său, silit de împrejurări istorice, a trebuit, ulterior, să primească limba slavă în cultul Bisericii sale, folosind-o pînă prin secolul al XVII-lea.
– În anul 1885, Patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea a semnat actul de recunoaștere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române
În secolul al XIV-lea, după formarea statelor feudale românești de la sud și est de Carpați – Țara Românească și Moldova – ca o probă a deplinei lor independențe politice, s-a pășit și la organizarea lor bisericească. În anul 1359 a luat ființă în Țara Românească o mitropolie cu sediul la Curtea de Argeș, iar în anul 1401, în Moldova, a fost confirmată de Patriarhia de la Constantinopol mitropolia cu sediul la Suceava.
În anul 1370, în Țara Românească se înființează o nouă mitropolie la Severin, iar la începutul secolului al XVI-lea cîte o episcopie la Rîmnicu Vîlcea și Buzău. La est de Carpați, în secolul al XV-lea s-au înființat episcopiile de la Roman și Rădăuți, iar în secolul al XVI-lea episcopia de la Huși și în 1864 episcopia Dunării de Jos.
Și în Transilvania au existat centre episcopale ortodoxe: mai întîi la Dabaca, apoi la Vad, Feleac, Geoagiu, Balgrad (Alba Iulia), Ienopolea, Caransebeș, Arad, Oradea și Sighetu Marmației. Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei, desființată în anul 1701, a fost reactivată, ca episcopie nouă, în anul 1761. În anul 1864, a fost ridicată la rangul de mitropolie, așa cum este și astăzi.
Mitropoliții Țării Românești și ai Moldovei, împreună cu Bisericile lor, au stat întotdeauna în legătură canonică cu Patriarhia ecumenica din Constantinopol și s-au bucurat de o deosebită cinste din partea lumii ortodoxe.
În anul 1885, Patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea a semnat actul de recunoaștere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, care, consacrîndu-i acesteia deplina egalitate în drepturi cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, o menținea totodată în interdependență cu ele din punct de vedere dogmatic, canonic și liturgic. Actul patriarhal, semnat și de ceilalți membri ai Sfîntului Sinod Ecumenic, era al treilea document de acest fel, după cele din 1850 (emis pentru Biserica Greciei) și din 1873 (emis pentru Biserica Sîrbă).
Ridicarea Bisericii Ortodoxe Române, în anul 1925, la rangul de Patriarhie a fost urmarea pe plan religios a desăvîrșirii unității statale de la 1 Decembrie 1918, precum și o ilustrare firească a rolului jucat de Biserica în istoria poporului român. Este unanim recunoscut că în momentele cardinale ale istoriei românilor Biserica Ortodoxă a fost un factor primordial în păstrarea și afirmarea identității naționale. Primele cărți în limba română au fost tipărite în cadrul așezămintelor bisericești; primele școli românești au fost cele organizate în cadrul așezămintelor bisericești.
Primul Patriarh, Miron Cristea, înscăunat la 1 noiembrie 1925, a fost urmat de patriarhii Nicodim Munteanu (1939-1948), Justinian Marina (1948-1977) și Justin Moisescu (1977-1986). La 9 noiembrie 1986 urcă în scaunul patriarhal Mitropolitul de atunci al Moldovei, Prea Fericitul Teoctist, hirotesit întru arhiereu din anul 1950. (www.crestinism.ro)
