Creștinismul este o religie în excelență pentru tineri (II)

Să știți că nu toți ascultă rock, nu toți poartă haine ciudate și se vopsesc verde, nu toți sunt bețivani, ăștia sunt oameni nemulțumiți de ceva, și pe ei e mai ușor să-i împingi spre ceva mai bun, folosindu-te chiar de energia revoltei lor.
Evanghelia ne-o arată foarte bine, e plină de desfrânați și de ciudați, oameni nemulțumiți, răniți, „sărmani”, cum îi numește Dostoievski, citându-l pe David. Și acest om „sărman” este aproapele nostru, despre care ne vorbește Hristos în pilda samariteanului milostiv.
Noi de multe ori luăm pildele așa cum scrie, la literă, și așteptăm ocazia să întâlnim vreun bubos ca să-l ajutăm. De, l-am fi ajutat noi, dar nu prea îl întâlnim. Că așa scrie în Biblie, că dacă întâlnești un bubos, îl ajuți, că e aproapele tău, și te mântuiești. Dar cum buboși nu prea găsești… Și-atunci cred eu că bubosul din Evanghelie e și adolescentul ăsta care în troleu te fluieră și-ți strigă: „Aliluia, aliluia, aliluia!” în batjocură.
„Își va cumpăra bucuria de a îndrăzni să meargă mai departe”
Atunci îl întrebi – pentru că ăsta a fost suspinul lui de om căzut, poate a fost și mirosul bubelor lui – și noi ne oprim, pur si simplu, noi intrăm în vorbă cu el, dar nu intrăm cu scopul de a-l converti, ci cu scopul de a-l cunoaște. Nu de a ne face pe noi cunoscuți, ci de a-l înțelege, de a-l cunoaște pe el. Și nu este o punte mai bună, mai sigură, nu e garanție mai mare că vom fi primiți și înțeleși, decât dacă arătăm că suntem curioși de un om de care nimeni, poate niciodată nu a fost curios în acest fel. Pe care nimeni, niciodată nu l-a întrebat niște cuvinte cu totul simple, pe un ton care într-adevăr să-l miște. În felul acesta noi îl ridicăm pe spatele nostru. Și faptul că îl ducem până în „satul din apropiere” și-l lăsăm acolo ne spune tocmai asta: că nu e numaidecât să-l aduci până la altar, să te convingi că el e acolo, ci tu, de-acuma, prin cuvintele astea, l-ai adus pe umerii tăi în „cetatea din apropiere”, adică este încă un pas, încă un popas în calea lui spre Biserică, spre Dumnezeu.
Ai lăsat doi bănuți cu nădejdea că el va ajunge acolo. Doi bănuți sunt ăștia: dragostea și vocea ta cu care i-ai vorbit lui, pe care el și le va aminti. El, cândva, pe acești doi bănuți își va cumpăra bucuria de a îndrăzni să meargă mai departe, atunci când lumea nu-i va mai oferi nimic. Poate că va și ajunge acolo, în Împărăție, și noi nici nu vom ști. De acum singur, fără noi, sau purtat de alții.
Un început al vieții creștine nu e nevoia de a îndrepta lumea
Și cred că multe convertiri nu sunt imediate, tocmai ca omul să nu aibă ocazia să triumfe în deșert, că a convertit pe cineva pentru Hristos. Că așa zice acolo: „Unul seamănă, altul udă, altul culege”. Este minunat că e așa!
Știți cum se asamblează lucrurile secrete? În Petersburg este o uzină unde se fac submarine de armată și unele piese se fac în Ucraina, altele în altă parte, altele cu totul altundeva. Și cel care lucrează habar nu are ce face. Nu știe că lucrează la submarin, n-are voie să știe. Și undeva ele se adună, și alții le asamblează, și fac un submarin.
Așa și noi: am spus un cuvânt, am făcut o piesuliță, habar n-avem noi, noi n-avem nevoie să vedem submarinul, mai bine este nici să nu-l vedem, ca să nu dăm mărgăritare porcilor, iar porcii, de data asta, suntem chiar noi, dacă râmăm prea mult această taină. Să nu spunem taina lucrării acesteia, să lăsăm minunea, care este Dumnezeu, nedescoperită până la capăt. Altcineva va spune altceva, și ajunge, în sfârșit, și se împlinește.
Asta socotesc eu că e un început al vieții creștine, nu nevoia de a îndrepta lumea, nu nevoia de a-l îndrepta pe celălalt, ci, pur și simplu, dragostea și curiozitatea minunată de a-L trăi pe celălalt în noi înșine, de a-i trăi suferința lui, neliniștea, de a-l înțelege, pur și simplu.
Ce credință, ce nădejde a avut Dumnezeu în om!
Nu cred că e tradusă în română cartea mitropolitului Antonie al Surojului, în care el vorbește nu despre credința omului în Dumnezeu – pentru că noi numai despre asta vorbim: „Haideți să credem în Dumnezeu!”, de parcă ar exista vreun buton care să declanșeze această credință -, ci despre credința lui Dumnezeu în om. Și vlădica ne propune să ne închipuim sfatul Sfintei Treimi, când Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul și asemănarea noastră!” „Da! Dar el ne va trăda – ar fi zis Tatăl – și Tu, Fiule, va trebui să mori pentru el. Îl facem?” „Îl facem”, a zis Fiul.
Uitați ce credință, ce nădejde a avut Dumnezeu în om! Știa toată drama, chiar înainte de a-l face! Știa că Îl va trăda! Ce nădejde, ce credință, până în ultima clipă, că și cel mai mare păcătos se poate întoarce! De aceea, atunci când le vorbim oamenilor, dacă nu le putem vorbi pe înțeles despre credința omului în Dumnezeu, să le vorbim despre această credință a lui Dumnezeu în om, sau despre credința omului în om, pur și simplu. Și este un început! Iar toate celelalte, spune Dumnezeu, ni se adaugă nouă.
Stăteam cu un frate de la noi, ucenicul de chilie al Bătrânului Selafiil, și-mi spune un lucru atât de simplu: „Uite, noi stăm de vorbă, doi oameni, și nu ne înțelegem în privința unui subiect. Și discutăm, și ne întrebăm, și nu ne dăm seama că la discuția noastră participă al Treilea. Și nu ne oprim puțin să-L întrebăm și pe El: oare ce ar spune Hristos?” Chiar și acest „oare ce ar spune” ni-L apropie pe Hristos și pe noi doi unul de altul. Să ne gândim că noi, oamenii, ne-am născut unul pentru altul.
Dacă nu e viață, trăire, dogmele se transformă într-o simplă concepție
Asta e! Cu îngăduință să-i îngăduim lui Dumnezeu să intre în viața noastră, între noi doi, care vorbim. În rest, nu prea au rost toate cuvintele. Am găsit la părintele Sofronie, în cărțulia tradusă de părintele Rafail, că poți mărturisi dogma Sfintei Treimi, poți ști absolut tot despre credință, dar dacă nu e viață, trăire, dogmele se transformă într-o simplă concepție existențială, în filozofie, în tot ce vrei, numai nu în „cuvintele vieții celei veșnice”, dacă noi nu căutăm viața asta, care este Hristos.
„Să vorbim mai mult lui Dumnezeu de necazurile noastre, decât oamenilor”
Chiar vorbeam aseară, eram împreună cu părintele, și două doamne pun problema asta: „Și totuși, Biserica ce face, Biserica nu face față!”.
Și m-am gândit cam cum ar fi să transpun această atitudine în peisajul biblic? Cam așa ar arăta: să ne închipuim martiriul Sfântului Ștefan. Evreii aruncă cu pietre în el, dar el nu zice: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”, ci începe următorul discurs instructiv: „Frați evrei, nu este frumos să aruncați cu pietre, și vă spun și de ce…”. Și toate celelalte, toate câte le vorbim noi lumii. Noi stăm bombardați de patimi, de pietrele lumii din jur, condamnați pentru credința în Hristos, pentru ciudățenia asta de credință, dar nu spunem, ca Apostolul: „Doamne, lucrează Tu”, ci noi spunem: „Nu-i frumos să faceți cutare și cutare!” Și încercăm să-i convingem și ne mirăm de ce nu suntem ascultați. Și până la urmă murim și noi și ne aducem aminte că, poate, trebuia, totuși, probabil, să-l fi întrebat pe Dumnezeu? Poate o fi fost Dumnezeu, strălucind deasupra capului nostru, dar nu l-am văzut, pentru că eram ocupați, tocmai atunci explicam platforma de lucru cu societatea a Bisericii! O fi fost, numaidecât o fi fost Dumnezeu!
Ar trebui să ne întoarcem și noi la aceasta, adică să vorbim mai mult lui Dumnezeu de necazurile noastre, decât oamenilor. Să ne gândim, pur și simplu, mai mult la gestul apostolilor și al mucenicilor, la felul lor de a vedea lucrurile.
„Vremea este a face Domnului, stricat-au legea Ta!” Vremea este să lucreze Domnul, noi singuri nimic nu putem face.
(Ieromonah Savatie BAȘTOVOI, sursa: www.ortodoxia.md)