Creștinismul este o religie în excelență pentru tineri (I)

Creștinismul e o religie în excelență pentru tineri, cu toate că lumea o percepe ca pe a unor bătrâni și babe care, mă rog, au și ei rolul lor, dar poate că nu sunt prea atractivi pentru o anumită categorie de tineri.
Este o religie a tinerilor și de asta noi ne mirăm fără temei: „Vai, ce mulți tineri sunt în Biserică!” De ce a tinerilor? Pentru că e o religie a jertfei, a jertfelniciei. Când își pierde omul capul? La tinerețe. El s-a îndrăgostit, nu poate să nu se jertfească pentru ceea ce iubește. El caută fie ființa, fie ideea pentru care să se jertfească, dar, până la urmă, ideea nu-l satisface. Noi avem geniile mari care au creat o artă pe care lumea o numește mare, dar nu le-a fost suficient. Fiecare a avut o iubire pentru care și-a pierdut capul. Van Gogh și-a tăiat urechea și a trimis-o iubitei ca să o impresioneze. Până la urmă, noi avem nevoie de o ființă ca să ne jertfim pentru ea, nu o idee, o ființă vie.
Să vorbim în primul rând despre Ființa creștină
Și de aici putem porni, abia de aici încolo omul căruia îi vorbim ne va înțelege. Atunci când vorbim despre creștinism, trebuie să vorbim în primul rând despre Ființa creștină, să-i vorbim despre Hristos. Apostolii vorbeau despre Hristos, dar noi vorbim despre reguli morale, reguli pe care ei le știu și așa foarte bine. Cine nu știe că a pune unei bătrânele piedică pe gheață nu-i frumos? Noi mergem la oamenii ăștia, care sunt sătui de toată viața asta, neinteresantă pentru ei, plictisiți, și le spunem lucruri pe care ei deja le cunosc. E o foarte mare greșeală!
Uitați-vă cu câtă înverșunare unii creștini spun: „Moderniștii ăștia, niște demonizați!” Dar uităm că Testamentul nostru se cheamă „nou” și că Hristos aduce un om nou. Îl numim Adam nou pe Hristos. Suntem într-adevăr noi și pururea înnoindu-ne. Și doar așa înnoindu-ne, prin Duhul Sfânt! – că ajungem iarăși la înnoirea Duhului Sfânt în noi, pe care o cerem de la Dumnezeu, cu care am început această discuție a noastră. Și tot noi să-i agresăm pe cei însetați de înnoire?!
Problema e că ei n-au înțeles până la capăt cum stau lucrurile și ar fi ridicol din partea noastră să le-o pretindem. Citeam cândva la școală… sau nu! am văzut un oarecare filmuleț, un copil care a ajuns mare compozitor – nu mai știu care anume, un neamț -, mergea, trecea pe lângă un gard de fier, târâindu-și mâna pe gratiile lui. Și, văzând că fiecare gratie sună diferit, a început să lovească gratiile ca pe niște corzi, formând un cântecel elementar. Era chiar gardul unei școli superioare de muzică. Și l-a văzut unul din profesori, și-i spune: „Ia vino încoace”. Și-l ia, și-l face student al acelei școli, și el devine un mare compozitor.
Așa și noi, vedem oamenii ăștia, care cu mijloacele lor umile formează un cântecel, unul vag, nu este un cor îngeresc, dar noi trebuie să știm să apreciem omul în funcție de împrejurări: „Ăsta a cântat la gard, dar dacă i-aș da o chitară, oare cum ar cânta?”.
Niciodată un om care nu caută nimic nu se deosebește
Era un sfânt care avea o ocupație simpatică. Îl tot întreba pe Dumnezeu: „Doamne, dar acum la ce măsură am ajuns eu, cu cine mă asemăn?”. Era precum copiii, și-și permitea lucrul ăsta, și Dumnezeu îi spunea de fiecare dată. Odată, la întrebarea Sfântului, Dumnezeu îi răspunde: „Acum ești ca cimpoierul din satul cutare”. Atunci Sfântul merge în satul cutare și-l găsește pe cimpoier, și-i zice:
– Ia, zi-mi, tu ce faci?
– Ce să fac, uite, am cimpoiul ăsta și mă duc la nunți și cânt și mă hrănesc din cimpoi.
– Tu trebuie să mai faci ceva, n-ai mai făcut și altceva în viața asta?
– Nu știu să fi făcut ceva vreodată.
Zice:
– Hai, hai, poate ți-aduci aminte, Dumnezeu m-o trimis pe mine ca să-mi descoperi faptele tale bune.
– Eu atâta știu, am fost tâlhar mare, cu multe răutăți, dar odată, când am prins noi o fată și prietenii meu voiau să o violeze, eu am luat-o și am fugit cu ea și am dus-o în oraș și i-am dat drumul. Și a mai fost odată, că am văzut o femeie plângând, al cărei bărbat avea multe datorii și trebuia s-o vândă, și pe ea și pe copii, că avea să dea 300 de galbeni. Și am văzut-o așa tânguindu-se și i-am dat acești bani, că tocmai îi furasem de la cineva. Altă faptă n-am făcut.
Și atunci, bătrânul îi spune:
– Măi, tu stai aici cu cimpoiul tău și eu sunt unul dintre oamenii mari înaintea lui Dumnezeu și în pustia asta toți mă numesc Avva, dar Dumnezeu mi-a descoperit că tu ești de o măsură cu mine. Și s-a dus cimpoierul în pustie cu Sfântul și a devenit și el Avva.
Vreau să spun că, atunci când vedem un om, fie ascultând o muzică ciudată, fie vorbind niște ciudățenii (poate chiar hule), fie purtând niște haine ciudate, noi nu trebuie să îl condamnăm. Poate că și el cântă din cimpoi cântece de distracție, beție, dar noi trebuie să vedem trăirea lui interioară, trecutul lui, motivele lui. Către ce tinde, ce caută, ce vrea? Pentru că niciodată un om care nu caută nimic nu se deosebește. Dacă un tânăr ascultă rock, să zicem, poartă lanțuri, nu e ca ceilalți, înseamnă că el vrea să spună ceva. Și singurul criteriu al calității trăirii lui, pentru început, cred că este sinceritatea.
Ieromonah Savatie Baștovoi, sursa: www.ortodoxia.md