Creștinismul ca magie

În mod concret, cuvântul magie are două valențe, și anume: 1. totalitatea procedeelor, formulelor, gesturilor etc. prin care ar putea fi invocate anumite forțe supranaturale spre a produce miracole și 2. (în sens figurat) puterea irezistibilă de atracție, de fascinare; farmec sau încântare (cfr. DEX). Întrebarea este în ce măsură creștinismul poate fi „magie” în cel de-al doilea înțeles. Iar această interogație o propun ținând cont aici și de o realitate, pe care personal o consider „bolnăvicioasă” și pe care o rezum în paragraful ce urmează.
Privirea creștinismului drept magie
Nu de puține ori mi-a fost dat să aud despre o preocupare hiperbolică a unora, în opinia cărora rugăciunea nu este primită dacă nu au în fața lor „3 lumânări aprinse”, „o candelă” sau „tămâie” sau că, dacă nu se duc la preot cu „untdelemn, tămâie, faină și vin”, rugăciunea nu este „eficientă”. Aici aș mai adăuga doar o ultimă acțiune a credinciosului „zelos”: „trebuie să mă duc la șapte biserici, să pun șapte lumânări, să iau tot atâtea binecuvântări și totul va fi acasă bine”.
În opinia mea, și nu cred că trebuie să devină acum literă de lege pentru toți, toate aceste manifestări sunt total opuse cu ceea ce înseamnă în genere creștinismul. Este mai degrabă o privire a creștinismului drept magie, drept invocare a unei forțe pentru producerea unor miracole și nicidecum, împărtășire de Hristos. Cât privește pe slujitorii Bisericii, care îndeamnă la asemenea atitudini și la asemenea practici „liturgice” cu „numere” magice, cu toată stima, responsabilitatea și respectul, le precizez că sunt departe de ceea ce predică creștinismul, punând accent numai pe materie și nu pe transfigurarea ei.
Eficiența rugăciunii nu stă în cele exterioare
Creștinismul nu și-a propus niciodată să-l invoce pe Dumnezeu pentru producerea de miracole, de efecte absolut spectaculoase care ar putea înfricoșa pe ceilalți și i-ar subjuga. Creștinismul a venit permanent prin jertfă, urmând Modelul suprem, pe Hristos-Domnul, iar istoria sa dovedește din plin această realitate. Mucenicii, mărturisitori ai lui Hristos atât pe pământ cât și în cer, nu au cerut în fața persecutorilor și a persecuțiilor lor fapte miraculoase, ci putere din partea lui Dumnezeu de-a îndura suferințele fizice, iertarea păcatelor celor care îi chinuiau și chemarea lor spre dreaptă credință. Credeți că nu s-au putut ruga pentru că nu aveau în față „3 lumânări aprinse”, „o candelă” și „tămâie”? Sau că rugăciunea lor nu a fost eficientă?
Eficiența rugăciunii nu stă în cele exterioare, ci în predispoziția ta pentru cele interioare, pentru chemarea și invocarea numelui lui Dumnezeu în inima ta. Sfinții niptici nu au înșiruit zeci de mii de cuvinte, în care să își arate neputințele și păcatele lor, ci din contră prin cea mai scurtă rugăciune au deschis cheile Împărăției: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluiește-mă! Cred că aceste „elemente de decor” ajută în felul lor, îl cheamă pe om spre rugăciune și îi oferă climatul necesar, însă ce este și mai important este să nu le transformăm în obiecte de tip „tabu”. Creștinul trebuie să înțeleagă că rugăciunea nu este magie, nu este „joacă” cu cele sfinte sau o înșiruie de cuvinte spuse doar cu buzele, ci este în primul rând un „dialog”, așadar o comunicare între eu și El, între El și mine, care își găsește eficiența în cât de mult sunt implicat să păstrez acest dialog.
Drumul creștinismului nu este drumul singurătății
Cred că modelul Maria Egipteanca, despre care ne va aduce aminte atât de pregnant această perioadă a Triodului, este unul excepțional: desfrânata care s-a ridicat de pe drumul deșertăciunii, a poposit în pustia inimii și a Egiptului și s-a urcat apoi la înălțimile cerului. Nu cred că în pustie Maria Egipteanca căuta să meargă la șapte biserici pentru a primi tot atâtea binecuvântări, de vreme ce într-o singură Biserică îl găsea pe Hristos. Ce dorea ea era doar Persoana lui Hristos!
Însă creștinismul are farmecul său, iar magia sa este în fond miracolul parcurgerii unui drum împreună cu Hristos, a unui drum în care nu merg de unul singur, ci alături de Hristos. Drumul creștinismului nu este drumul singurătății, ci un drum pe care permanent mergem alături de sfinți. Mergem pe drumul creștinismului împreună cu Maica Domnului, cu marii teologi ai Bisericii, cu mucenicii și mucenițele mărturisitoare ale Mielului care s-a jertfit pentru noi, împreună cu pustnicii și pustnice, împreună cu marii păcătoși care prin pocăință au pășit în Raiul cel ceresc.
Creștinismul nu reprezintă o formulă magică sau un procedeu, ci un nou stil de viață la care ne-a chemat însuși Dumnezeu.
(Alexandru PRELIPCEAN)