O definiție perfectă pentru creștinism este următoarea: „Creștinismul este religia iubirii”.
Din punct de vedere logic este una dintre cele mai complete definiții din istoria logicii. Dumnezeu este iubire, a creat lumea și pe om din iubire, i-a adus mîntuirea din iubire și din iubire îi poartă de grijă, i-a rînduit Biserica Sa din iubire. Biserica fără pată, fără păcate, nu insă fără păcătoși. Prezența continuă a păcătoșilor în viața Bisericii învederează necesitatea continuă a iertării. Catehismul observă cu adîncime că „toată cunoașterea și puterea dumnezeieștii Evanghelii se cuprinde în cererea: „și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi, iertăm greșiților noștri”. În adevăr, Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, s-a întrupat și și-a dat sîngele Său pentru iertarea fărădelegilor și a păcatelor noastre. Tot spre iertarea păcatelor a așezat și Sfintele Taine”. Pe temeiul acesta creștinismul a fost tot așa de bine definit ca „religia iertării”.
–
În context evanghelic, Dumnezeul iubirii este deopotrivă și Dumnezeul iertării. Căci multe sînt păcatele noastre și „de vom zice că păcat nu avem, pe noi înșine ne înșelăm” (I loan I, 8). Persoana omenească păstrează încă în inimă amintirea sfințeniei pierdute, a nevinovăției pe care acum n-o mai are, dar pe care o caută cu înfrigurare. Din această perspectivă nimic nu i se poate întîmpla făpturii omenești mai măreț decît iertarea.
Dumnezeu nu poate fi implicat în nici un fel în căderea omului în păcat, nu se poate deduce că El știa mai dinainte de căderea lui Adam și totuși l-a făcut slab și expus căderii, Dumnezeu nu este la originea păcatului omenesc pentru că El este infinit bun, nu rău. El n-ar ierta.
Păcatul este un mister terifiant și constituie o mare temă, în suspensie, ca răul și substanțialitatea răului, ca problemă filosofică. Răul n-a devenit un scandal pentru rațiune decît atunci cînd omul a realizat, intelectual și afectiv, puterea sa demiurgică. Văzîndu-se creator a întreprins o pasionată cercetare critică a creațiunii și a început să-L judece pe Creator în lumina dorințelor sale. Dacă n-ar fi fost decît o simplă realitate a naturii, „dacă nu și-ar aprecia și nu și-ar construi singur destinul, el ar lua limitele, rănile și obstacolele vieții ca simple fapte, fără să pună întrebări”, – cum s-a observat.
Omul însă este o făptură problematică și interogativă: el întreabă și se întreabă. Cunoașterea lui este o permanență tranziție între viața efemeră, temporară, viața în trup, și viața spirituală, viața eternă. Conștiința lui nu se resemnează la limitele pe care i le pune ignoranța, eroarea și dorințele. Cu mult timp în urmă și cu multă finețe Sfîntul Grigore de Nysa constată că „nu e decît un singur fel de a cunoaște: acela de a tinde neîncetat dincolo de cunoscut”, pentru că, precizează acest Sfint Părinte, „orice limită conține în esența ei un dincolo, care este „transcendența ei”. (www.crestinism.ro)
