Înălțarea Sfintei Cruci, sărbătorită în 14 septembrie, reprezintă una dintre cele mai vechi sărbători creștine, închinată crucii lui Iisus Hristos, ortodocșii prăznuind prin post aspru această zi, la fel ca și Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, în 29 august.
Prin această sărbătoare creștinii comemorează două evenimente deosebite din istoria lemnului sfintei cruci. Primul este aflarea crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos, de către Sfânta Elena împărăteasa, mama împăratului Constantin cel Mare, și înălțarea ei solemnă în văzul tuturor de către patriarhul Macarie de Ierusalim, în ziua de 14 septembrie 335.
Al doilea eveniment important face referire la readucerea lemnului sfintei cruci de la perși, în anul 629, pe timpul împăratului bizantin Heraclie, care a depus-o în biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, după ce patriarhul Zaharia de Ierusalim a înălțat-o în văzul tuturor, la 14 septembrie 630, a explicat epntru MEDIAFAX, purtătorul de cuvât al Patriarhiei Române, părintele Constantin Stoica.
Pe lângă Vinerea Mare (Icoana Răstignirii), tema Crucii se repetă constant în slujbele din fiecare miercuri și vineri ale anului liturgic.
Mai mult, Răsăritul ortodox a închinat Crucii Domnului trei sărbători deosebite: Închinarea Sfintei Cruci, a treia Duminică din Postul Mare (Scoaterea Sfintei Cruci) și Înălțarea Sfintei Cruci, sărbătorită în 14 septembrie, atât în Apus, cât și în Răsărit.
Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci își are originea în Palestina. Inițiată, mai întâi pentru a comemora sfințirea Bisericii Învierii ridicate de Împăratul Constantin cel Mare la Ierusalim, „sărbătoarea sfințirii” a fost curând asociată cu comemorarea aflării adevăratei Cruci.
Sfântul Chiril al Ierusalimului, în anul 347, spune următorul lucru: „Lumea întreagă este deja plină de fragmente din Lemnul Crucii.”
Prin urmare, Crucea trebuie să fi fost descoperită, potrivit documentelor, la scurt timp după sfințire, în jurul anului 340.
Legenda de la Edessa a căutat să atribuie descoperirea Crucii soției împăratului Claudius, Protinicia, în timpul domniei lui Tiberius. Dar relatarea cea mai veridică a aflării Sfintei Cruci de către Sfânta Elena, mama împăratului Constantin, a fost universal acceptată către sfârșitul secolului al IV-lea.
Astfel, Sfântul Ioan Hrisostom vorbește, în anul 395, despre cele trei cruci descoperite de împărăteasa Elena sub movila Golgotei. Crucea pe care a fost răstignit Hristos a fost identificată pentru ca se afla în mijloc și avea inscripția.
Pe la începutul secolului al V-lea, alți scriitori vorbesc despre minunile datorită cărora Sfânta Elena și Sfântul Macarie, episcopul Ierusalimului, au recunoscut adevărata Cruce.
Sărbătoarea Sfintei Cruci a eclipsat curând, aproape în întregime, hramul bisericii. În secolul al VI-lea, călugărul Alexandru vorbește despre celebrarea anuală, pe 14 septembrie, a hramului și a Înălțării Cinstitei Cruci.
Menologul Vasilian (manuscris de la sfârșitul secolului al X-lea) consemnează faptul că a doua zi după hram, în anul 335, oamenii au fost pentru prima oară lăsați să contemple lemnul sfânt: episcopul, stând în picioare pe un loc înalt, a îălțat Crucea în strigătele credincioșilor. Aceasta este imaginea ceremoniei înălțării, așa cum s-a sărbătorit la Ierusalim de când s-a aflat Sfânta Cruce.
În ziua de 14 septembrie 614, acest ritual s-a desfășurat pentru prima oară la Constantinopol. Recucerită de la perși de către Împăratul Heraclie al III-lea, Sfânta Cruce a fost primită triumfal în capitala Imperiului, în anul 628. De la Constantinopol, sărbătoarea s-a răspândit în alte centre ale lumii creștine. La Roma, avea să se celebreze în timpul papei Serghie (687-701)
Biserica sărbătorește în 14 septembrie „biruința de neînfrânt” a Crucii asupra puterilor lumii ostile creștinismului. De fapt, pentru creștini nu există alt mod de a birui decât prin Crucea Domnului, singurul sprijin sigur din istoria lumii – „sprijinitoarea lumii”, explică părintele Constantin Stoica,
Înălțarea Sfintei Cruci se serbează cu post, pentru că ea este considerată o aduce aminte de patimile și moartea Mântuitorului.
Sinodul al șaptelea ecumenic, ținut la Niceea în anul 787, a stabilit definitiv că modul de cinstire al Sfintei Cruci este asemenea cu cinstirea Sfintelor Icoane. Credincioșii obișnuiesc să poarte crucea la gât, iar mormintele creștine sunt marcate cu cruci. Canoanele prevăd ca orice fel de cruce, atât cele purtate de credincioși, cât și cele de la morminte, să fie sfințite.
Caracteristica slujbei din această zi este ritualul scoaterii Sfintei Cruci spre închinare, ritual care are loc între Utrenie și Liturghie.
