Începând cu anii ’70, sau chiar mai devreme, cu deosebire în lumea occidentală, s-a remarcat o tendință spre „descompunerea” creștinismului în simboluri, atitudini și sentimente religioase dintre cele mai diferite. În acest sens, Michel de Certeau, în lucrarea Le Christianisme éclaté (Le Seuil, Paris, 1974), atrăgea atenția, pe drept cuvânt, asupra unei tot mai vizibile dezinstituționalizări a creștinismului, subliniind că, în ultima vreme, crește tot mai mult numărul așa-numiților „creștini fără Biserică” sau din afara Bisericii.
Dezinstituționalizarea creștinismului e vădită, în primul rând, de felul în care este citită și folosită Sfânta Scriptură. Citirea și interpretarea Bibliei nu mai face parte dintr-o experiență de credință comună, nu mai e supusă controlului autorităților Bisericii. Dimpotrivă, ea este supusă oricăror interpretări și reinterpretări științifice, sociale, făcute de foarte multe ori de oameni care nu se regăsesc în spiritul și orizontul Scripturii.
A crescut numărul celor care se declară „fără religie”
Într-o logică absolută a improvizației, dogme, sentimente și simboluri creștine sunt folosite și refolosite diferit, sunt scoase din matca lor originară, sunt convertite, ba mai degrabă pervertite, în alte combinații de sens. Într-un anume fel, din păcate, pentru mulți creștinismul a devenit doar un simplu fragment al culturii, fără a mai avea vreo legătură cu trăirea creștină autentică, cu experiența dialogului cu Dumnezeu.
Înnoirile apărute în sânul Bisericilor, începând cu anii â70 încoace, ca și preocuparea tot mai intensă a acestora față de activitățile sociale, pedagogice și filantropice, n-au reușit să stopeze îndepărtarea unui foarte mare număr al creștinilor de Biserici. Doar într-un singur deceniu, în jur de un milion de protestanți și două milioane de catolici au renunțat oficial la serviciile Bisericii. Diminuarea procentului celor care merg în fiecare duminică la biserică, de altfel cel mai bun indiciu privind viabilitatea unei comunități creștine și religioase, în general, continuă. În același timp, a scăzut și scade mereu procentul celor care cred în Înviere și într-un Dumnezeu personal. Ca să nu mai vorbim de diminuarea procentului celor care respectă învățătura Bisericii privind morala conjugală și a familiei în general.
Ceea ce este, însă, foarte important de remarcat este că ignorarea instituției Bisericii de către mulți creștini nu s-a făcut și nu se face în favoarea ateismului; procentul persoanelor care se declară atee a rămas pretutindeni stabil și la un nivel destul de scăzut, undeva între 3 și 12%. A crescut, în schimb, numărul celor care se declară „fără religie”, deși în mentalul acestora se regăsesc pe mai departe elemente care țin de orizontul oricărui om religios: Dumnezeu, sufletul, viața de dincolo de moarte, minuni etc. În mod cu totul surprinzător, în Belgia, de pildă, în urma unui studiu făcut în 1990, s-a constatat că mai mult de un sfert dintre cei care susțin că nu aparțin nici unei Biserici „se roagă” sau „meditează”, „uneori” sau „adesea”. În concluzie, spune J. Delumeau, Bisericile se descompun, ceea ce rămâne nu este altceva decât un creștinism „implicit”, „cultural”, „în afara Bisericii” (J. Delumea, Religiile lumii, Humanitas, București, 1996, p. 705).
Pe de altă parte, la fel de adevărat este că apartenența religioasă reprezintă pe mai departe un punct de legătură istorică și o moștenire de familie ce trebuie transmisă. Practic, este vorba despre o memorie a propriei identități (cf. R.-J. Campiche, „La déconfessionalisation de lâidentité religieuse”, Revue suisse de sociologie, nr. Religion et Culture, 1993, nr. 3). Din această perspectivă, de pildă, peste 70% dintre francezi continuă să se declare catolici, iar în Elveția populația continuă să se identifice cu una dintre cele două mari confesiuni, protestantă sau catolică, deși în multe cazuri nu mai are nici o legătură cu Biserica.
Încercând să pătrundem în universul religios al societății occidentale contemporane, observăm trei tipuri distincte ale cetățeanului european: credinciosul creștin, necredinciosul și, cel de departe majoritar, respectiv adeptul unor credințe difuze, creștine sau necreștine, schimbătoare și nesigure. Acest din urmă tip este inclusiv adeptul unor credințe și manifestări religioase paralele (ghicitorie, astrologie etc.), dar și al unui mod de credință care se exprimă totdeauna în termeni echivoci: „poate”, „de ce nu?”, „probabil” sau „improbabil”. „Dumnezeul” acestora nu mai e în mod obligatoriu un Dumnezeu personal creștin, cât mai degrabă o „energie” sau „un divin în fiecare ființă”. La acest pol se află creștinii care nu mai au nici o legătură vie cu Biserica, creștinii care au luat contact cu Biserica nolens volens doar cu prilejul botezului, cununiei și înmormântării (Cf. J. Delumeau, op. cit., pp. 706-707).
Creștinul de azi nu mai are perspectiva eshatologică
R. Lemieux afirmă, pe bună dreptate, că imaginarul celor care se declară creștini este, deseori, un „imaginar dezmembrat”. În principal, el se compune din patru „elemente” detașate și diverse: unele creștine, altele cosmice, cu referire la „energia universală”, elemente ale unui „eu sublimat”, respectiv „divinul interior” și, în fine, valori precum „dragostea, libertatea, pacea”. În această ecuație, oricine și fiecare, subliniază același autor, „își organizează propriul univers de credințe, coordonând în interiorul acestuia elemente creștine și cosmice, psihospirituale și morale. Și astfel, întâlnim într-o producție imaginară integrală atât providența, cât și forța cosmică universală, învierea și reîncarnarea, evoluția personală nelimitată, dragostea și nonviolența, ca jaloane ale unei căutări personale a mântuirii ș…ț. Din punctul de vedere al unei Ortodoxii, combinațiile realizate pot părea incoerente; din punctul de vedere al utilizatorilor, ele sunt permanent un produs al coerenței, chiar dacă aceasta nu e decât utilitară și provizorie” (R. Lemieux, „Le catholicisme québécois: une question de culture”, în Sociologie et Sociétés, nr. Catholicisme et société contemporaine, 1990, nr. 2; apud J. Delumeau, op. cit., p. 707).
Subjugat consumerismului și gândirii utilitariste, creștinul de azi nu mai are perspectiva eshatologică, este tot mai mult ancorat în ceea ce este aici și acum, este tot mai mult prizonierul unei pretinse opoziții între lumea de aici și de dincolo.
(pr. Nicolae ACHIMESCU, sursa: www.ziarullumina.ro)
