„Așa este Împărăția lui Dumnezeu, ca un om care aruncă sămânța în pământ, și doarme și se scoală, noaptea și ziua, și sămânță răsare și crește; cum?, nu știe el.”(Marcu 4, 26-27)
Omul crește și se desăvârșește. Creștinul care merge la Biserică, cel care vrea și se împărtășește cu Sfintele Taine, nu înțelege întotdeauna la modul suprem ceea ce face. Cei mai mari dintre sfinți erau conștienți de faptul că nu înțelegeau toate actele liturgice la care participau sau de care se împărtășeau, dar la care nu renunțau pentru că știau că prin ele cresc și se desăvârșesc și vor ajunge la ceea ce mulți dintre noi punem pe un piedestal, ca ceva imposibil de atins. Oameni ca și noi, sfinții au avut în minte acest cuvânt al lui Hristos. Sămânța este Duhul Sfânt care se împărtășește omului prin actele bune pe care le face și care intră în trupul său și lucrează fără ca omul să conștientizeze. Marii sfinți, deși ei înșiși au făcut fapte extraordinare, nu au căutat minuni nemaiauzite sau experiențe extrasenzoriale, senzaționalul sau chiar trăiri duhovnicești excepționale. Viața creștină presupune trăirea lui Dumnezeu în iubirea aproapelui, lucru care „apare” sau mai degrabă se dezvoltă prin exercițiu duhovnicesc și lucrarea iubirii.
Dacă din perspectivă materialistă trupul crește și se dezvoltă armonios printr-o hrană adecvată și echilibrată în nutrienți, fără surplusuri sau minusuri, însoțită de o activitate fizică susținută, tot la fel, în plan duhovnicesc, trupul și sufletul, această unitate ce alcătuiește omul, cresc și se dezvoltă pe măsură ce se hrănesc și lucrează, au o activitate care permit dezvoltarea armonioasă a trupului și a sufletului deopotrivă. De aceea, majoritatea actelor liturgice, care uneori sunt percepute eronat ca manifestându-se doar în cadrul cultului divin public, sunt lucrări care se adresează trupului și sufletului deopotrivă, ajutându-l pe om în creșterea lui duhovnicească. De la „simpla” cruce făcută peste apa pe care urmează să o bem sau peste mâncare de post sau de dulce, în funcție de timp și moment, la metania din liniștea nopții sau rugăciunea lui Iisus rostită când așteptăm la semafor, până la mirul Mirungerii sau elementele Sfintei Împărtășanii, toate sunt acțiuni care pun în mișcare materie și spirit deopotrivă, creație care se îndumnezeiește pe măsura deschiderii omului. Harul lui Dumnezeu nu este îngrădit de nimeni și el se acordă total și tuturor, deși omul îl primește pe măsura deschiderii sale. Pe măsură ce se deschide, pe măsură ce se maturizează ca trup și suflet, omul se face tot mai capabil pentru a-L înțelege și mai ales pentru a comunica și a se împărtăși din dumnezeire.
Alexandru ULEA
