“Natura este arta lui Dumnezeu cel Veșnic”, spunea Dante Alighieri, creatorul “Infernului”. O parte din veșnicia sa a transmis-o în plantele create, care, pe lângă faptul că ne furnizează oxigenul necesar vieții, ne fac și viața mai plăcută.
Nu degeaba, oriunde am sta, la casă, la bloc, la o pensiune sau hotel, dacă ieșim la o plimbare în oraș sau în parc, peste tot întâlnim cel puțin un arbore ornamental sau tufe de gard viu, care, pe parcursul anului, farmecă privirea cu verdele lor, iar, de la caz la caz, și cu flori parfumate și culori aprinse, de la galbenul hipnotizant al forsițiilor, care înfloresc primăvara, înainte de a le da frunzele, până la roșul aprins al gutuilor japonezi.
Descălțarea arborilor și carapacea vegetală
Mii și mii de brăduți, înalți de-o palmă, înșiruiți în linii drepte, ca niște soldăței bine antrenați, se întind în fața ochilor, un covor de ace, de un verde crud, care sfidează anotimpurile cu a lor forță regenerativă.
Ceva mai încolo, la fel de bine orânduiți, doar ceva mai răsfirați, ca să nu se stingherească reciproc, alte mii de molizi, cu vreo doi ani mai răsăriți decât brăduții, și-au învelit tulpinile în frunze ruginii, pentru a se feri de îngheț.
Pe alte parcele de teren, doar cei care le îngrijesc știu că sub scoarța groasă de copac, așezată pe sol ca o imensă carapace împletită, se ascund mlădițe de arbori, prea slabe să reziste gerului și zăpezilor fără o protecție serioasă.
În alte zone, pământul, din care răsar tulpini firave de viitori arbori, e acoperit cu o plapumă călduroasă de rumeguș fin.
“Sunt măsuri necesare contra fenomenului de încălțare-descălțare”, îmi spune șeful pepinierei Izvor, Vasile Carpiuc, care mă lămurește mai departe – “E la fel ca la șosete, care ne protejează de frig la picioare. De la îngheț, se întâmplă să rămână cu rădăcinile dezgolite, și atunci se usucă”. Explozia de verde din interiorul pepinierei e uimitoare.
Conifere cu frunza căzătoare și arborii albaștri
Într-un colț al pepinierei ce se întinde pe 7,3 hectare, într-un fel de țarc metalic, se află “micuții” brazi argintii care au deja forța de a se descurca pe cont propriu, adică în ghivece, separați de semenii lor cu o distanță ce le permite să își formeze coroana.
Acestora le țin companie alte tipuri de arbori ornamentali, plantați tot în ghivece – tisa cea mereu verde, simbolul perenității, grămăjoare de buxus, cu ale lor frunzulițe ovale, de un verde lucios, folosite îndeosebi pentru garduri vii, dar și o mulțime de ienuperi pitici, feriți de frig sub un strat generos de rumeguș.
Prinși la mijloc în atâta verde, copăcei cu ramuri asemănătoare celor de brad, doar că acele lor sunt de un roșu – ruginiu, ca atinse de pârjol, fac nota discordantă.
“Așa e laricea. Aceasta și chiparosul de baltă sunt singurele conifere cărora le cad frunzele iarna”, mă lămurește șeful pepinierei, ușor amuzat de surprinderea mea.
La fel de uimitor e să vezi mici arbori albăstrii, lucind metalic, ori chiparoșii galbeni, ce atrag privirile ca niște flăcări apărute din senin, din adâncurile pământului.
Fiecare plantă de aici are propria poveste, propriile cerințe și pretenții, care, dacă nu sunt îndeplinite la timp de cei care le îngrijesc, pot fi fatale.
Tocmai de aceea, în fiecare perioadă a anului sunt îndeplinite anumite proceduri, care presupun chiar și mutarea miilor și miilor de puieți, unul câte unul, de pe parcelele alocate lor în ghivece, apoi din nou pe alte parcele, până când, în final, pot fi folosiți la împădurirea unor terenuri părăginite sau la înfrumusețarea unor parcuri, grădini și spații verzi de prin județ, și nu numai.
Toate aceste proceduri complicate le explică inginerul silvic Valeria Florescu, responsabil de regenerarea pădurilor la Ocolul Silvic Gura Humorului, cu atâta pasiune, de parcă ar vorbi de copiii ei.
În fapt, asta și sunt milioanele de tulpini care se întind pe suprafețe mari cât vezi cu ochii. Sunt copiii pădurii, ai naturii, iar aici e creșa lor, locul în care sunt protejați și îndrumați să crească bine, viguroși și sănătoși, pentru a se putea întoarce apoi în natură, să împădurească munții, dealurile și câmpiile, dar să ne facă și viața mai frumoasă, prin prezența lor, aproape de noi, în mijlocul orașelor sufocate de prea mult beton și asfalt.
Anual, de aici, de la pepiniera Izvor, peste 500.000 de puieți de arbori se întorc în natură, cu ei fiind împădurite sute de hectare de teren.
Principele cu rădăcini adânci în istoria Moldovei
Conștient de importanța pe care o are natura, copacii, florile și gardurile vii cu care ne înconjurăm și cu care dăm un plus de culoare vieții, reprezentantul uneia dintre cele mai vechi familii nobiliare din România, care a dat și doi domnitori ai țării, principele Șerban Dimitrie Sturdza a parcurs sute de kilometri pentru a ajunge aici, la pepiniera Izvor.
“Cum domeniile mele din Sinaia și casele familiei nu mi-au fost restituite, am fost nevoit să îmi fac o vilă nouă la Slănic-Prahova. Acum încerc să înfrumusețez terenul cu spații verzi și aici am găsit niște exemplare de brad argintiu care mi-au plăcut”, a mărturisit prințul Sturdza, pe care l-am întâlnit întâmplător la pepinieră, pe când încărca în mașină 18 exemplare de picea pungens, varietatea argenteea, de peste 1,5 metri, pentru creșterea cărora au fost necesari aproape zece ani de îngrijire.
Urmaș al domnitorului moldovean Mihail Sturdza (aprilie 1834 – iunie 1849), principele Sturdza pare să nu uite nici un moment originile sale nobile. Se comportă normal, fără a încerca să epateze prin gesturi sau vorbe, dar din discuție sunt nelipsite elemente legate de istoria familiei sale, de crezurile lor nobiliare, de tradițiile păstrate aproape cu sfințenie, de sute de ani, ca pe un reper al normalității.
A renunțat la viața în Occident, pentru a fi acasă, în România, chiar dacă există încă o mulțime de aspecte care îl nemulțumesc, de la faptul că proprietatea nu e respectată cu adevărat, până la sărăcia cruntă în care se zbat o mulțime de oameni pe care i-a cunoscut aici.
Asemeni brazilor care l-au încântat în aceste locuri, are rădăcinile adânc înfipte în istoria acestui popor și ține fruntea sus, mândru de originile sale și de faptul că familia din care se trage a dat oameni de valoare, care și-au pus pecetea asupra dezvoltării țării și a destinelor românilor, de-a lungul câtorva secole.
Pădurea din palmă
Nu totul e acoperit de verdele copiilor de arbori sau de cel al arbuștilor care vor înfrumuseța curțile pensiunilor și locuințelor din zonă sau chiar din întreaga țară. Brazde lungi, trase cu o precizie matematică, răscolesc pământul, lăsându-l să respire după un sezon de producție. Sunt terenurile lăsate în odihnă, cele care au dat generații de brazi, molizi sau fagi, iar acum sunt lăsate câte doi-trei ani să își recapete vigoarea necesară. Asta nu înseamnă că sunt lăsate în paragină, ci sunt în continuare prelucrate și cultivate cu mazăre, care îmbogățește solul cu azot, pregătind mutarea de noi puieți în pământul reavăn.
Între timp, mii de puieți de arbori, de înălțimea unui deget, firavi ca un fir de iarbă, împânzesc solarele pepinierei, alcătuind covoare de verdeață, protejate vara de căldură prin mutarea în subteran, într-un beci răcoros, iar iarna de ger, cu folii care împiedică vântul, dar lasă să ajungă la ei căldura soarelui cu dinți.
Îngrijirea lor e un procedeu de durată, foarte migălos și pretențios, pentru că, atât soarele, cât și gerul le ard vârfurile, oprindu-le creșterea.
Sunt atât de mulți, adunați laolaltă în covorul de brazi, încât, dacă ai lua de acolo un petec cât o palmă, ai avea acolo o întreagă pădure.
Pentru a crește arbori și arbuști ornamentali, trebuie să-i cunoști. Să le știi numele, oricât ar fi ele de încurcate pentru urechea unui profan – Juniperus sabia, Camaecyparis lawsoniana, Thuja accidentalis, Juniperus squamata, Taxus media, lanix decidua, Juniperus pfitzeriana… Iar dacă mai iei în calcul și zecile de varietăți apărute din aceste specii – var Alumii, var Van Pelt’s Blue, Var Sentinel, var Blue Carpet, var Blue Alps, var Blue Star, var Tamariscifolia, var Aurea, var Columnaris și multe altele, la care limba se împleticește fără voie, îți dai seama că, pentru a face asta e nevoie de dedicație, de iubire, ca pentru copiii de la grădiniță, unde educatoarele le învață numele, le cunosc slăbiciunile și preferințele, știu cum să îi liniștească și cum să-i facă să asimileze noi cunoștințe și să descopere lumea din jurul lor.
E o muncă în care nimeni nu vine să-ți spună un “mulțumesc”, în care copacul care a crescut practic în mâinile tale nu îți poate răspunde la zâmbet, dar îți poate face inima să crească atunci când îl vezi ajuns la maturitate, înfrumusețând lumea în care trăiești.
