Cuvinte de învățătură

„Credința”

– Cuvântul credință are diferite înțelesuri:
– „credința” este sinonimă cu părerea; când afirmăm: „eu cred că e așa”, spunem propriu-zis: „mi se pare că e așa”. În acest sens „cred” fiind iden¬tic cu „mi se pare”, este mai puțin decât „știu”. Prin „credință” (= pă¬rere) se înțelege, astfel, o cunoaștere nedeplină și nesigură a unui fapt sau a unei idei.
– „credința” este sinonimă cu „certitudinea”. Ea înseamnă în acest caz o certitudine identificată cu întreaga ființă a celui ce o are și o mărturisește. E o angajare existențială. Ea e concrescută în așa fel cu noi înșine, încât putem spune că este temelia însăși a vieții noas¬tre. Când spun: „eu cred”, m-am contopit cu credința, sunt un credincios. Realitatea (sau ideea) la care ader este așa de copleșitoare, încât îmi cucerește întreaga ființă. „Cre¬dința”, în acest sens, este o „certitudine”. În afirmația „cred” e anga¬jată persoana întreagă.
– „credința” mai înseamnă și „încredere”, a avea încredere în ci¬neva, în acest sens, credința stă la baza tuturor relațiilor interpersonale. Credința aruncă punți întregi de înțelegere între suflete. Ea îmi deschide sufletul, ca să accept cu adevărat ceea ce îmi comunică altcineva. Desigur, încrederea aceasta variază după valoarea morală a semenului meu, care se verifică în fapte. Cu cât această valoare e mai mare, cu atât mai mare va fi și încrederea mea în el.
– Credința ca virtute teologică
În suflet există tendința de a se deschide altui suflet ce ni se comunică, de a adera și accepta. Dispoziția aceasta receptivă nu este pur pasivă, adică așteptare, ci este activă, ea este căutare. Ea caută adevărul cu dorința de a-l afla și a adera la el, a-l primi într-o adeziune totală. Receptivitatea aceasta activă este îndreptată spre adevăruri a căror ga¬ranție este valoarea morală a celui ce le împărtășește. În special comu¬nicarea cu aproapele se bazează pe credință; prin credință eu accept mărturisirea sa despre sine, descoperirea sufletului lui mie și stabilesc o relație vie între mine și el.
Sensul credinței este însă în adevăr; ea este tendința activă despre adevăr. Lipsa de adevăr nimicește credința. Ea vrea să i se reveleze adevărul. De aceea, ea se deschide numai când are garanția adevărului, garanție izvorâtă de obicei din valoarea morală a persoanei în care crezi, dar și din alte elemente. Dar credința nu caută adevărul numai printre oameni, ci îl caută și dincolo de om și de lume. Există în suflet tendința după absolut, după găsirea temeiului transcendent al cosmosului. Cre¬dința caută adevărul despre Dumnezeu. Ea vrea să i se descopere Dum¬nezeu. Aici este sensul ei suprem în care își află odihnă: aderarea la adevărul divin. Căci oamenii adesea înșeală așteptările credinței, pe când Dumnezeu este un suport nemincinos al ei. Întâlnirea omului cu Dumnezeu este posibilă dacă avem în vedere că Dumnezeu însuși vrea să se descopere și să se comunice omu¬lui. Această descoperire a lui Dumnezeu se numește revelație.
Credința este un fenomen teanric, adică un act în care se împletește elementul uman cu cel divin, capacitatea receptivă a spiri¬tului cu harul divin, adeziunea spiritului la revelația divină.
Suntem liberi să actualizăm credința sau nu, prin acceptarea sau neacceptarea revela¬ției divine. De aceea fiecare din noi suntem răspunzători de atitudinea pe care o luăm față de chemarea lui Dumnezeu: „Cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu XVI, 15-16), Dumnezeu nu silește pe nimeni să creadă, dar cheamă pe toți și tuturor le oferă posibilitatea de a crede (Mat. XXIII, 37; Ioan V, 40).

Recomandări

Mesajul de Crăciun transmis de Gheorghe Șoldan: „În aceste zile, fiecare dintre noi ar trebui să fie recunoscător pentru ceea ce are și pentru tot ceea ce ne-a oferit Dumnezeu”

Șoldan anunță că șoseaua de centură a orașului Gura Humorului va fi scoasă la licitație până la finalul anului 2025

Liturghie arhierească la împlinirea a trei decenii de la sfințirea Bisericii „Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul” din municipiul Rădăuți