„Credința zugrăvește icoanele-n biserici”

O experiență de neuitat m-a pus în situația de a trăi personal sentimentul de îndreptățită încredere în ideea că este bine să comunici, în rugăciune, cu sfinții. Și chiar prin icoană! Mă aflam, întâmplător, la o frumoasă mănăstire de maici, undeva, în sudul Moldovei. Ziua de vară, deosebit de caldă, încinsese straturile de flori, iar acum, după apusul soarelui, o boare ușoară legăna delicat lujerii de „regina nopții”, îndemnând florile să-și deschidă petalele și să respire cu tot parfumul peste grădina ațipită. Pe cerdacul mărginit de ghivecele cu mușcate în plină inflorescență multicoloră, se înșiră chiliile măicuțelor. Lângă ușa unei chilii, deschisă larg, să intre răcoarea serii, ședea, pe o băncuță scundă, o măicuță în vârstă. Am salutat cuviincios și, voind să trec mai departe, m-a chemat lângă dânsa. Nu îndrăzneam să-i tulbur tăcerea și poate rugăciunea fără glas. Deodată, mi s-a adresat cu căldura îndreptățită, parcă, de o veche cunoștință. M-a întrebat de unde sunt, dacă rămân peste noapte la mănăstire și… dacă sunt credincioasă?! Trei întrebări aparent banale. Dar a treia? Putea să aibă ca substrat două motivații complet diferite: ori că îi păream a mă afla acolo pur și simplu ca orice pelerin, din cei care vizitează de obicei mănăstirile – mai ales văzându-mă singură -, ori că, studiindu-mă, probabil, fără să-mi dau seama, și lipsind din comportamentul meu gesturile pioase cunoscute sau chiar pietiste, ale unora, a putut deduce că nu sunt ceea ce, prețios, numesc unii a fi „creștin practicant”. În realitate, expresia reprezintă un nonsens!
A avea o credință, o convingere religioasă adevărată și profundă, implică în mod obligatoriu a te încadra în tot ceea ce constituie modul de afirmare și de mărturisire a acesteia. Brusc, măicuța m-a poftit în chilie. Mergea greu, sprijinită în baston. S-a întins pe pat. Obosise. M-a poftit să stau lângă dânsa, pe marginea patului tare, acoperit cu o cergă veche, dar foarte curată. Totul era acolo foarte curat: lucrurile, icoanele – multe și de toate mărimile, puține din ele prețioase ca material, mai multe litografii înrămate stângaci – majoritatea reprezentau sfinți, mulți sfinți! Pereți albi, spoiți cu var, aerul mirosind a busuioc, a candelă niciodată stinsă, a pace și, dacă se poate închipui, a rugăciune.
Fără vreo introducere, ca o continuare, parcă, a scurtei convorbiri de afară, m-a întrebat: Te rogi? Am răspuns afirmativ, dar desigur în glasul meu răzbătea sentimentul de jenă că, de fapt, rugăciunea mea este mai degrabă formală, exterioară și în nici un caz nelipsită din programul zilnic. A tăcut un timp. Sincer, mă temeam că vor urma reproșuri „duhovnicești”, stereotipe, cunoscute, chiar o dojană, îndreptățită în sine!, dar pentru mine, la ora aceea, prevestitoare a unui disconfort lăuntric. Nimic din toate acestea! Iar ceea ce a urmat lăsa impresia că mă consideră a fi, din punctul de vedere al trăirii întru credință, în bună rânduială.
Mi-a spus, cu glas blând, firesc, fără ton superior-didactic: „Să te rogi, draga mea, cât poți mai mult. Cât poți și când poți, știu că voi, cei din lume, sunteți luați de valul grijilor, al necazurilor, chiar al bucuriilor omenești, pe care, să știi, tot Cel de Sus ni le dă, dar fără rugăciune sunt greu de purtat și unele, și celelalte. Roagă-te la Domnul nostru Iisus Hristos, la Măicuța Domnului. Dar să ții minte: roagă-te mereu la sfinți! La cât mai mulți sfinți!” A tăcut puțin, urmărind cu privirea, într-un scurt și tainic panoramic, peretele acoperit de icoane, trecând în revistă, fugar, iconițele cu sfinți. Apoi a continuat: „Roagă-te la sfinți, cum ți-am zis. Câți îi știi, câți îți vin atunci în minte, cheamă-i pe nume și zi: «Sfinte… roagă-te și pentru mine, păcătoasa… mijlocește și pentru mine la Dumnezeu!» Ai să primești răspuns, să nu te-ndoiești! Că ei au trecere mare la Domnul. Știm asta și trebuie să credem. Dar ajutorul lor va fi și mai mare atunci când vom fi chemați să dăm seama de viața noastră, cum am trăit-o și ce-am făcut cu ea! Și atunci, câtă nădejde de iertare vom avea când vom auzi în jurul nostru pe sfinți punând mărturie: «Doamne, milostivește-Te și iartă roabei Tale acesteia, că, iată, s-a rugat, m-a chemat în ajutor, să mărturisesc pentru pocăința ei de faptele cele rele și pentru faptele bune. Și pe mine m-a chemat! Și pe mine! Și pe mine!» Doamne! Îți poți închipui un asemenea cor de glasuri, mărturisind și cerând îndurare pentru noi? Pentru tine?”
A tăcut apoi. Respirația îi devenise liniștită și peste ochii albaștri, vioi și foarte blânzi, pleoapele căzuseră ca două lespezi de tăcere. Mâinile, uitate pe lângă trup, cu degetele deformate de podagră, se odihneau și ele în aceeași pace care plutea în jur, dar emana mai ales din lăuntru. I-am sărutat mâna care se odihnea la marginea patului. N-a dat nici un semn că m-ar fi simțit. Am ieșit încet din chilia în care nu lumina decât sâmburele foarte mic, dar cu strălucire intensă, al candelei. Sub unda abia înfiripată între gene, a lacrimilor, flăcăruia îmi tremura sub pleoape o aureolă suavă, ca a sfinților dintr-o icoană veche.
De curând, am aflat că măicuța a plecat la Domnul. Mi-am spus: Dumnezeule, câte tratate de teologie nescrise va fi dus cu dânsa în veșnicie ființa aceea atât de simplă și de curată!? Peste ceva vreme, aflându-mă lângă mormântul ei smerit, i-am mulțumit și, mai ales, I-am mulțumit lui Dumnezeu că am întâlnit-o… la timp. Da, Doamne, la timp!
O cântare a Bisericii spune: „Lumina Ta, Doamne, luminează peste fețele sfinților Tăi”. Pornind de la aceasta, teologul Paul Evdokimov scria: „Icoana este o doxologie asemănătoare, ea strălucește de slavă și o cântă prin propriile sale mijloace. (…) Conținutul inteligibil al icoanelor este dogmatic și de aceea nu este frumoasă icoana ca operă de artă (nu este frumoasă ca icoană, n.n.), ci adevărul său. O icoană nu poate fi niciodată frumoasă (în sensul de categorie estetică, n.n.); frumusețea ei cere o maturitate duhovnicească spre a fi recunoscută ca atare” (P. Evdokimov, Inițierea în icoană). Cât despre chipul reprezentat în icoane, în cazul despre care vorbim, al sfinților, cărora ne adresăm, îngenunchind în fața icoanei lor, același mare teolog contemporan spunea: „Icoana arată într-un sfânt gândul lui Dumnezeu despre el. Un eremit, după Sfântul Ioan Scărarul, înfățișează «forma pământească a unui înger». […] Viziunea iconografilor (iconarilor, s.n.) este o funcție a credinței, pe care Sfântul Pavel o definea ca fiind «dovedirea lucrurilor nevăzute» (Evr. 11, 1) și experimentează această lume nevăzută, această formă lăuntrică a ființei”. Cunoscutul vers eminescian traduce, exprimă, parcă și mai exact, acest adevăr: „Credința zugrăvește icoanele-n biserici” (Melancolie).
(Lidia Popița Stoicescu , Ziarul Lumina)