Credință, snobism și relații interumane

La prima vedere, asocierea dintre cei trei termeni din titlu poate părea cel puțin bizară, dacă nu chiar forțată. Realitatea ultimilor ani ne confirmă faptul că multe dintre aspectele aparent banale ale vieții noastre pot fi judecate și interpretate prin prisma credinței, ca revelator al resorturilor noastre lăuntrice care ne îndeamnă să ne purtăm într-un anume fel.
Răsfoind presa ultimelor luni, aflăm că perioada postcomunistă a modificat radical comportamentul românilor. Astăzi, spre exemplu, ei sunt fascinați de cumpărături și de petrecerea timpului liber în mall-uri. Pentru unii dintre noi, valoarea fundamentală este banul, care ne oferă atât plăcerea de a ne umple coșurile în hipermarketuri, cât și o poziție mai bună în cadrul comunității. Pe vremea lui Ceaușescu, etichetele supreme ale luxului erau hainele de astrahan, căciulile de vulpe argintie, covoarele de Cisnădie, deodorantele Farmec, televizoarele Snagov. Astăzi, unii compatrioți își afișează luxul prin automobile de teren scumpe și prin case de sute de mii de euro dotate cu cele mai noi aparate high-tech. În ciuda evoluțiilor financiare mulțumitoare din ultimii ani, românilor se pare că le lipsesc încă reperele morale și culturale. Lipsiți de modele, ei cad victime ale industriei audiovizuale, care face să conteze numai persoanele care câștigă rapid averi și obțin cu ușurință statutul de vedete. Astfel, obsesia imaginii devine foarte importantă pe fondul lipsei de repere. Pentru alți compatrioți, lipsa banilor induce o stare acută de disperare, de psihoză, ea fiind echivalentă cu falimentul propriilor vieți. Demonul financiar este, deci, atotputernic.
După 1990 s-a vorbit despre o explozie a religiozității. De fapt, constatăm mai degrabă o explozie a practicilor religioase, adică o preluare a comportamentului extern fără o interiorizare autentică a valorilor religioase, inclusiv a Decalogului. Această stare de fapt este cauzată în parte de perioada comunistă antireligioasă, dar și de predominanța valorilor utilitare și materiale din societatea românească actuală. Întrebarea firească vine de la sine: snobismul și opulența, disperarea și psihoza pot să trăiască sub același acoperiș cu o credință autentică?
Un alt fapt observabil în fiecare zi: pentru un „provincial” sosit temporar în „Micul Paris”, „șarpele uman” care se îndreaptă în fiecare dimineață spre serviciu, în autobuze, metrou sau cu mașinile personale are o doză de agresivitate demnă de un oraș sub asediu. Aparent apatic, reacționează rapid la orice sursă de nervi, hrănindu-se parcă din energia acestora. Pentru bucureșteni, irascibilitatea a devenit o reprezentație cotidiană, deja emblematică prin omniprezența ei. În clocotul orașului, mulți oameni – altminteri binevoitori și politicoși – se trezesc înjurând, apostrofând cu priviri aprige sau ripostând agresiv. Politețea, o bizarerie demodată, se stinge încetul cu încetul sub nevoia imperioasă de a reacționa la presupuse jigniri sau încălcări ale spațiului personal. Însuși apelul la calm e un afront. Trăind în București, înconjurați deseori de răutate gratuită și de suspiciune bolnăvicioasă, ne-am dezobișnuit să le mai acordăm semenilor noștri prezumția de normalitate.
Un adevărat credincios trăiește în pace și armonie cu semenii săi (familia, colegii de serviciu, vecinii) și le acceptă felul particular de a fi, de a se purta și de a trăi. Dragostea frățească, bunăvoința, răbdarea, spiritul civic, politețea, curtoazia și bunul-simț – acestea dovedesc autenticitatea unei trăiri creștine. Altfel spus, relațiile interumane sunt piatra de încercare a unei credințe adevărate: Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Și această poruncă avem de la El: cine iubește pe Dumnezeu să iubească și pe fratele său (I Ioan IV, 20-21). (pr. lect dr. Vasile CREȚU)